Atât de mulţi dintre prietenii mei îşi evaluează potenţialii parteneri din exterior spre interior, concentrându-se, în primul rând, pe aspectul lor şi pe perspectivele financiare. Dacă se întâmpla ca persoana aleasă să nu fie un comunicator bun sau să nu-i convină să fie vulnerabilă, ei păreau să creadă că timpul sau căsătoria vor rezolva totul. Dar Barack intrase în viaţa mea ca o persoană complet formată. încă de la prima noastră discuţie, mi-a arătat că nu se ferea să-şi exprime teama sau slăbiciunea şi că punea mare preţ pe sinceritate. La muncă, am fost martoră la modestia lui şi la disponibilitatea de a-şi sacrifica propriile dorinţe şi nevoi pentru un scop mai înalt.

Iar acum, în Hawaii, îi puteam vedea caracterul reflectat în alte gesturi mărunte. Prieteniile lui de lungă durată cu colegi din liceu dovedeau consecvenţă în relaţii. În devotamentul pentru mama lui care avea o personalitate puternică eu am văzut un respect profund pentru femei şi pentru independenţa lor. Fără să fie nevoie să discutăm asta deschis, ştiam că putea să facă faţă unei partenere care avea propriile ei pasiuni şi propria ei voce. Acestea sunt lucruri care nu se pot învăţa într-o relaţie, pe care nici chiar iubirea nu le poate construi sau schimba cu adevărat. Deschizându-şi lumea pentru mine, Barack îmi arăta tot ceea ce trebuia să ştiu despre genul de partener de viaţă care avea să fie.

într-o după-amiază, am împrumutat o maşină şi am mers pe ţărmul de nord al insulei Oahu, unde am stat pe o fâşie de plajă cu nisip moale şi ne-am uitat la surferii care se aventurau în valurile uriaşe. Am rămas acolo ore în şir, doar stând de vorbă, urmărind val după val contopindu-se cu apa oceanului, până când soarele a apus şi ceilalţi de pe plajă şi-au strâns lucrurile, să plece acasă. Stăteam de vorbă în timp ce soarele s-a colorat în roz, apoi, în violet şi în final s-a întunecat, când insectele au început să înţepe, iar nouă ni s-a făcut foame. Dacă venisem în Hawaii ca să cunosc ceva din trecutul lui Barack, acum stăteam la marginea unui ocean uriaş şi experimentam o versiune a viitorului, discutând despre genul de casă în care am vrea să locuim împreună şi despre ce fel de părinţi am vrea să fim. Discuţia părea speculativă şi puţin cam îndrăzneaţă, dar era totodată liniştitoare, deoarece lăsa senzaţia că, dacă nu ne-am fi oprit niciodată din vorbit, atunci toate lucrurile acestea ar fi putut să prindă viaţă.

***

Regretam că nu mă dusesem s-o văd mai devreme. Regretam numeroasele ocazii, de-a lungul prieteniei noastre cu suişuri şi coborâşuri, când îi spusesem că făcea tot felul de alegeri greşite, când ea poate că făcea ceea ce trebuia. M-am simțit brusc fericită pentru că, în nenumărate ocazii, îmi ignorase sfatul. Mă bucuram că nu se extenuase pentru o diplomă de la o şcoală de afaceri pretențioasă. Că alesese să plece în weekend undeva, cu un star pop semi-celebru, doar ca să se distreze. Mă bucuram că ajunsese la Taj Mahal, să privească răsăritul de soare împreună cu mama ei. Suzanne trăise altfel decât mine.

În ziua aceea, i-am ţinut mâna inertă între palme şi i-am ascultat respiraţia neregulată, până când a ajuns să facă pauze lungi între inspiraţii. La un moment dat, asistenta ne-a făcut semn cu capul. Se întâmpla. Suzanne ne părăsea. Mintea mi s-a întunecat. Nu am avut gânduri profunde. Nu am avut revelaţii despre viaţă sau pierdere. Nimic, în afară de furie.

***

În vara aceea, am început să ţin un jurnal. Mi-am cumpărat un carnet cu coperţi îmbrăcate în pânză, negru cu flori violet pe copertă, pe care îl ţineam lângă pat. îl luam cu mine când mergeam în călătorii de afaceri pentru Sidley & Austin. Nu scriam în fiecare zi, nici măcar în fiecare săptămână; de fapt, scriam doar atunci când aveam timp şi energie să triez prin grămada de sentimente. Se întâmpla uneori să scriu de câteva ori într-o săptămână, pentru ca apoi să nu mă mai ating de jurnal o lună întreagă sau chiar mai mult. Eu nu eram o fire prea introspectivă. Exerciţiul de înregistrare a gândurilor era ceva nou pentru mine – un obicei pe care presupun că îl împrumutasem parţial de la Barack, care considera scrierea ca fiind terapeutică şi clarificatoare şi care, cu unele pauze, tot ţinuse jurnale de-a lungul anilor.

***

Barack se angajase pe durata verii la o firmă din centru, ale cărei birouri erau foarte aproape de cele de la Sidley, însă timpul petrecut la Chicago a fost scurt. Fusese ales preşedinte la Harvard Law Review pentru următorul an academic, iar asta îl făcea responsabil pentru alcătuirea a opt numere de câte trei sute de pagini fiecare, ceea ce însemna că trebuia să se întoarcă devreme la Cambridge, să se apuce de treabă. Concurenţa pentru conducerea revistei era feroce în fiecare an, presupunând o verificare riguroasă şi votul celor 80 de studenţi editori. Alegerea în această poziție era o realizare uriaşă pentru oricine. Mai mult decât atât, s-a constatat că, în istoria de 103 ani a publicaţiei, Barack era primul afro-american ales pentru un astfel de mandat – o piatră de hotar atât de importantă, încât s-a scris despre asta în New York Times, într-un text ilustrat cu fotografia lui Barack zâmbind, cu fular şi palton.

Altfel spus, iubitul meu era cineva. Ar fi putut deja să obţină o poziţie foarte bine plătită la orice firmă de avocatură, însă el se gândea să lucreze după absolvire în domeniul drepturilor civile, chiar dacă astfel avea să-şi plătească împrumuturile pentru studii într-un interval de timp de două ori mai mare. Aproape toţi cei care îl cunoşteau îl îndemnau să urmeze aceeaşi cale pe care mulţi editori dinaintea lui de la Review o urmaseră, respectiv să aplice pentru un stagiu cu succes garantat la Curtea Supremă. însă Barack nu era interesat. El voia să se stabilească la Chicago. Avea de gând să scrie o carte despre chestiunile rasiale din America şi plănuia, spunea el, să-şi găsească un loc de muncă într-un mediu compatibil cu sistemul lui de valori, ceea ce însemna, foarte probabil, că nu avea să sfârșească în dreptul corporatist. îşi dirija cariera cu o siguranţă pe care o consideram uimitoare.

Această încredere înnăscută era admirabilă, desigur, dar, sincer vorbind, să trăieşti cu ea era o provocare! Pentru mine, coabitarea cu chemarea puternică pe care o simţea Barack – să dorm în acelaşi pat cu ea, să stau cu ea la masă – era ceva cu care trebuia să mă obişnuiesc, şi nu pentru că el ar fi făcut mare caz pe tema asta, ci pentru că era atât de vie. în prezenţa siguranţei lui, a convingerii lui că putea schimba ceva în lume, prin comparaţie, eu nu puteam să mă simt altfel decât puţin confuză. Chemarea lui şi sensul pe care-l căuta în viaţă părea să fie, fără ca el să-şi dea seama, o provocare pentru ceea ce-mi doream eu.

Aşa a apărut jurnalul. Pe prima pagină, cu un scris îngrijit, am trecut motivele pentru care l-am început:

„Unu, nu sunt sigură încotro vreau să se îndrepte viaţa mea. Ce fel de om vreau să fiu? Cum vreau să contribui la mersul lumii?

Doi, relaţia mea cu Barack a devenit foarte serioasă şi simt că trebuie să mă ocup mai bine de mine.“

Acest carnet cu copertă înflorată a supravieţuit câtorva decenii şi mai multor mutări. A stat pe un raft în dressingul meu de la Casa Albă vreme de opt ani, până nu demult, când l-am scos dintr-o cutie în noua mea locuinţă, ca să încerc să mă regăsesc pe mine, cea din vremea în care eram o tânără avocată. Citesc astăzi rândurile scrise atunci şi înţeleg perfect ce anume încercam să-mi spun mie însămi – ceva ce un mentor femeie cu picioarele pe pământ mi-ar fi putut spune imediat. Era, de fapt, foarte simplu. în primul rând, îmi displăcea profund să fiu avocat. Nu eram potrivită pentru această profesie. Mă simţeam goală pe dinăuntru, chiar dacă eram printre cei mai buni. Era ceva ce îmi era foarte greu să recunosc, având în vedere cât de mult muncisem şi cât mă îndatorasem pentru taxele şcolare. Din dorinţa mea oarbă de a face performanţă, din nevoia mea de a face totul perfect, nu luasem aminte la semne şi o apucasem pe drumul greşit.

În al doilea rând, eram profund şi încântător de îndrăgostită de un bărbat cu o minte şi o ambiţie atât de puternice, încât ameninţau să le umbrească pe ale mele. întrezăream deja acest pericol apropiindu-se, asemenea unui val care începe să se formeze cu forţă în adâncuri. Nu aveam să mă dau la o parte din calea lui – eram mult prea strâns legată de Barack, prea îndrăgostită -, dar trebuia să mă proptesc rapid şi cât mai bine pe ambele picioare.

Asta însemna să-mi găsesc o altă profesie, iar şocul cel mai puternic a fost produs de faptul că nu aveam nici o idee clară despre ceea ce aş fi vrut să fac. Cumva, în toţi anii de şcoală, nu reuşisem să mă gândesc la propriile pasiuni şi la cum puteam să le valorific într-o profesie căreia să-i văd însemnătatea, în tinereţe nu explorasem nimic. Mi-am dat seama că maturitatea lui Barack venea din anii în care lucrase ca organizator pentru comunitate şi chiar dinainte, din anul categoric nesatisfăcător pe care îl petrecuse ca documentarist la o firmă de consultanţă de afaceri din Manhattan, după absolvirea colegiului. El experimentase mai mult, ajunsese să cunoască tot felul de oameni şi, între timp, avusese ocazia să descopere care sunt priorităţile lui. în vremea asta, căutând să mă feresc de eşec, dorindu-mi respect şi un mod sigur de a-mi plăti facturile, am ajuns, fără să mă gândesc prea mult, în avocatură.

Pe parcursul unui an, l-am câştigat pe Barack şi am pierdut-o pe Suzanne, iar forţa combinată a acestor două evenimente importante m-a dezechilibrat. Moartea subită a lui Suzanne a trezit în mine ideea că îmi doream mai multă bucurie şi o viaţă cu sens. Nu puteam continua să trăiesc cu propria nemulțumire sufletească. Puneam pe seama lui Barack atât meritul, cât şi vina pentru confuzia mea. „Dacă n-ar exista în viaţa mea un bărbat care să mă întrebe în permanenţă ce mă împinge înainte şi ce mă îndurerează”, scriam eu în jurnal, „oare aş face-o eu, de una singură?”

Mă gândeam la ce-aş putea să fac, la ce abilități aş fi putut apela. Aş fi putut fi profesoară? Administrator de colegiu? Aş fi putut conduce un program after-school, o versiune mai profesionistă a ceea ce făcusem pentru Czerny la Princeton? M-ar fi interesat să lucrez pentru o fundaţie sau un ONG? M-ar fi interesat să ajut copiii defavorizaţi? Mă întrebam cum aş putea să găsesc un loc de muncă în care să-mi folosesc mintea şi care să îmi lase suficient timp să fac voluntariat, să mă bucur de artă sau să am copii. în esenţă, voiam o viaţă. Voiam să mă simt întreagă. Am făcut o listă cu subiectele care mă interesau: educația, adolescentele gravide, respectul de sine al negrilor. Ştiam că o carieră mai virtuoasă presupunea, inevitabil, mai puţini bani. Următoarea mea listă a fost mult mai serioasă, o listă a cheltuielilor mele esenţiale – ce rămânea după ce renunţam la răsfăţurile pe care mi le permiteam din salariul de la Sidley, lucruri ca abonamentul la serviciul de livrat vinuri şi abonamentul la sala de gimnastică. Aveam o rată lunară de 600 de dolari la împrumuturile pentru studii, 407 rata la maşină, bani pentru mâncare, benzină şi asigurări, plus aproximativ 500 de dolari pe lună care mi-ar fi trebuit pentru chirie, dacă m-aş fi mutat din casa părinților mei.

Nimic nu era imposibil, dar nici simplu nu părea. Am început să mă interesez de oportunităţile pe care le-aş fi avut pentru practicarea dreptului în industria divertismentului, gândindu-mă că putea fi interesant şi m-ar fi scutit de problema unui salariu mai mic. Dar, în inima mea, simţeam cum creşte convingerea că nu eram făcută să practic avocatura. într-o zi, am făcut o însemnare despre un articol din New York Times pe care îl citisem şi care relata despre cât de răspândite erau oboseala, stresul şi nefericirea printre avocaţii americani – în special printre femei. „Ce deprimant!”, am consemnat eu în jurnal.

***

Există adevăruri pe care le înfruntăm şi altele pe care le ignorăm. Am petrecut următoarele şase luni încercând să găsesc o soluţie pentru neliniştile mele, fără să fac vreo schimbare majoră.

***

De câteva luni deja , Barack şi cu mine cochetam cu ideea căsătoriei. Eram împreună de un an şi jumătate şi, după toate semnele, iubirea noastră rămăsese de neclintit. El era în ultimul semestru la Harvard şi prins până peste cap în munca lui de la Law Review, dar curând avea să se întoarcă la mine, să intre în baroul din Illinois şi să-şi caute un loc de muncă. Planul era să se mute înapoi în Euclid Avenue, de data asta permanent. Pentru mine era un alt motiv să aştept cu nerăbdare sfârşitul iernii.

Discutasem în principiu despre cum vedea fiecare dintre noi căsătoria şi mă îngrijora uneori cât de diferite păreau să fie viziunile noastre. Pentru mine, căsătoria era o certitudine, ceva ce fusesem crescută să aştept să se întâmple într-o bună zi – la fel cum era o certitudine că urma să am copii, încă din vremea când eram doar o fetiţă care le acorda multă atenţie păpuşilor ei. Barack nu era împotriva căsătoriei, dar nici nu se grăbea în mod special. Pentru el, iubirea noastră însemna deja totul. Era suficientă pentru o viaţă completă şi fericită împreună, cu sau fără verighete.

Evident că amândoi eram produsele modului în care fuseserăm crescuți. Barack trăise experienţa căsătoriei ca fiind ceva efemer: mama lui să căsătorise de două ori, divorţase de două ori şi de fiecare dată reuşise să meargă mai departe fără ca viaţa, cariera şi copiii ei să aibă de suferit. Părinţii mei, în schimb, se căsătoriseră devreme şi pentru toată viaţa. Pentru ei, fiecare decizie era o decizie comună, fiecare efort era unul comun. în 30 de ani, aproape că nu petrecuseră o noapte departe unul de celălalt.

Ce voiam noi, Barack şi cu mine? Voiam un parteneriat modern care să ni se potrivească amândurora. El vedea căsătoria ca pe o armonizare a iubirii dintre doi oameni, care puteau duce o viaţă împreună, fără să renunţe, însă, la visurile sau ambiţiile individuale. Pentru mine, căsătoria era mai degrabă o fuziune completă, reconfigurarea a două vieţi într-una singură, bunăstarea familiei având întâietate în faţa planurilor sau ţelurilor oricăruia din cei doi. Nu voiam o viaţă exact ca a părinţilor mei, nu voiam să locuiesc în aceeaşi casă pentru totdeauna, să am acelaşi serviciu şi să nu revendic niciodată un spaţiu ca fiind al meu, dar voiam stabilitatea de la an la an, de la deceniu la deceniu, pe care o văzusem la ei. „Recunosc valoarea indivizilor care au propriile interese, ambiţii şi visuri”, am scris în jurnal. „însă nu cred că urmărirea visurilor unei persoane ar trebui să însemne sacrificarea cuplului.”

***

Pierderea tatei mi-a accentuat senzaţia că nu mai aveam timp să stau pe loc şi să mă gândesc cum să-mi duc viaţa. Tata avea doar 55 de ani când a murit. Suzanne avusese 26. Lecţia pe care o aveam de învăţat era simplă: viaţa este scurtă şi nu trebuie risipită. Dacă muream, nu voiam ca oamenii să îşi aducă aminte de mine pentru teancul de informări legale pe care le scrisesem sau pentru lista corporaţiilor în a căror echipă de avocaţi lucrasem. Simţeam cu convingere că aveam ceva mai mult de oferit lumii. Era timpul să fac o schimbare.

Încă nesigură încotro voiam s-o apuc, am compus scrisori de intenţie şi le-am trimis prin tot oraşul. Le-am scris şefilor de fundaţii, ONG-urilor care se ocupau de comunitate şi marilor universităţi din oraş, adresându-mă în special departamentelor lor juridice – nu pentru că aş fi vrut să fac muncă în domeniul legal, ci pentru că mă gândeam că erau mai mari șansele să-mi răspundă. Din fericire, mi-au răspuns mai mulţi oameni, care m-au invitat la masă sau la sediul lor pentru o întâlnire, chiar dacă nu aveau nici un post liber. De-a lungul primăverii şi verii anului 1991, am discutat cu oricine am crezut că ar fi putut să-mi dea vreun sfat. ldeea era nu atât să-mi găsesc un alt loc de muncă, cât să înţeleg mai bine ce ar fi fost posibil şi cum procedaseră alţii. îmi dădeam seama că următoarea etapă a călătoriei mele nu avea să se desfășoare de la sine, că diplomele mele pretenţioase nu aveau să mă conducă automat către o carieră satisfăcătoare. Găsirea unei profesii, nu a unui simplu loc de muncă, nu putea să vină doar din trecerea în revistă a paginilor de contact dintr-un catalog al absolvenţilor; era nevoie de mai multă gândire şi de efort. Trebuia să acţionez rapid, energic, şi să învăţ. Şi, din nou, iar şi iar, mi-am prezentat dilema profesională în faţa oamenilor pe care îi întâlneam, întrebându-i ce făceau ei şi pe cine cunoşteau. întrebam deschis, fără ocolişuri, ce fel de muncă putea fi disponibilă pentru un avocat care, de fapt, nu voia să practice avocatura.

***

Există ceva mobilizator din instinct la o persoană care are oportunităţi nesfârşite, care nu pierde timp sau energie întrebându-se dacă aceste oportunităţi se vor termina vreodată. Barack muncise din greu şi conştiincios pentru tot ce i se oferea acum, dar el nu-şi compara realizările sau succesul cu ale celorlalţi, aşa cum făceau mulţi alţi oameni pe care îi cunoşteam – şi cum făceam şi eu uneori. El părea, câteodată, încântător de nepăsător faţă de marele carusel al vieții şi faţă de toate bunurile materiale după care se presupunea că trebuia să alerge un avocat de 30 şi ceva de ani, de la o maşină în care să nu îţi fie ruşine să fii văzut până la o casă cu curte în suburbii sau un apartament ostentativ pe Buclă. îi observasem şi înainte această calitate, dar acum, că locuiam împreună şi mă gândeam să fac o schimbare serioasă în viaţa mea, am ajuns să o apreciez şi mai mult.

Pe scurt, Barack credea şi avea încredere când alţii nu aveau. Avea convingerea simplă şi reconfortantă că, dacă nu renunţi la principiile tale, lucrurile se vor rezolva. Până în acest punct, avusesem atât de multe discuţii atente, raţionale, cu atât de mulţi oameni, despre cum să mă extrag dintr-o carieră în care, după toate standardele, prosperam. Citeam pe feţele tuturor prudenţă şi îngrijorare când începeam să vorbesc despre împrumuturile pe care le aveam de achitat, despre faptul că nu reuşisem încă să-mi cumpăr o casă. Nu puteam să nu mă gândesc la tata, la cum îşi fixase el deliberat numai ţeluri modeste, evitând orice risc pentru a ne oferi nouă stabilitate acasă. încă îmi mai răsuna în urechi sfatul mamei: „Mai întâi să faci bani şi îţi faci griji mai târziu pentru fericire”. Neliniştea mea era amplificată şi de o altă dorinţă profundă, care întrecea orice aspiraţie materială: ştiam că îmi doresc copii şi cât mai curând. Şi cum ar fi fost posibil acest lucru, dacă începeam să muncesc într-un domeniu cu totul nou?

Când s-a întors la Chicago, Barack a devenit un fel de antidot care îmi alina neliniştile. îmi absorbea toate grijile, mă asculta trecând în revistă fiecare obligaţie financiară pe care o aveam şi susţinea că şi el ar fi fost entuziasmat să aibă copii. Recunoștea că nu exista nici o modalitate de a anticipa cum aveam să ne descurcăm cu toate, dat fiind că nici unul din noi nu voia să rămână prins în predictibilitatea confortabilă a vieţii de avocat. Dar, când trăgeam linie, eram departe de a fi săraci, iar viitorul nostru era promiţător, poate chiar mai promiţător pentru că nu era uşor de planificat.

El a fost singurul care m-a încurajat să încerc, pur şi simplu, să trec peste frământări şi să merg înainte către orice credeam că m-ar face fericită. Era în regulă să fac un salt în necunoscut, deoarece – şi aceasta ar fi fost o veste şocantă pentru aproape orice membru al familiei Shields/Robinson, mergând înapoi până la Dandy şi Sudistul – necunoscutul nu avea să mă omoare. „Nu-ţi face griji“, spunea Barack. „Poţi să faci asta. O să ne descurcăm cumva.”

***

Ei bine, da, am discutat. Avusesem deja de multe ori discuţia despre o căsătorie ipotetică şi nimic nu se schimbase. Eu eram o tradiţionalistă, iar Barack, nu. Era clar că nici unul din noi nu era dispus să lase de la el. Dar, totuşi, asta nu ne împiedica – doi avocaţi, la urma urmei – să discutăm subiectul cu pasiune. înconjuraţi de bărbaţi cu sacouri sport şi femei cu rochii frumoase care îşi savurau mâncărurile extravagante, am făcut tot ce puteam ca să-mi menţin vocea calmă.

„Dacă ne-am asumat un angajament”, am spus eu, pe un ton cât se putea de calm, „de ce să nu oficializăm angajamentul? Cu ce ne-ar leza asta demnitatea?”

Din punctul acesta mai departe, am trecut prin toate aspectele vechii noastre dispute. Avea căsătoria vreo importanţă? De ce era importantă? Ce era în neregulă cu el? Ce era în neregulă cu mine? Ce fel de viitor aveam, dacă nu puteam să lămurim asta? Nu ne certam, dar ne hărţuiam în stil avocăţesc. Punctam și ripostam, disecam şi examinam fiecare aspect, chiar dacă era limpede că eu eram cea mai înflăcărată. Eu am fost cea care am vorbit cel mai mult.

într-un târziu, chelnerul a adus farfuria cu desertul, acoperită cu un capac de argint. A aşezat-o în faţa mea şi a ridicat capacul. Aproape că eram prea bosumflată ca să mă uit în jos, dar, când am făcut-o, am văzut o cutiuţă din catifea închisă la culoare acolo unde ar fi trebuit să fie prăjitura cu ciocolată, înăuntru se afla un inel cu diamant. Barack m-a privit jucăuş. Mă păcălise. Totul fusese un şiretlic. Mi-a luat o clipă să trec peste supărare si să mă arăt plăcut surprinsă. Mă tachinase pentru că era ultima dată când avea să mai invoce argumentele lui fără sens privitoare la căsătorie, până la sfârşitul vieţii noastre. Cazul era închis. S-a aşezat cu un genunchi pe podea şi, cu un tremur de emoţie în voce, m-a întrebat sincer dacă îi voi face onoarea de a mă căsători cu el. Mai târziu, am aflat că discutase deja şi cu mama, şi cu fratele meu, ca să le ceară binecuvântarea. Când am spus da, părea că toţi cei din restaurant au început să aplaude.

Am stat un minut sau două uitându-mă consternată la inelul de pe deget. L-am privit pe Barack, să mă asigur că totul era real. Zâmbea. Mă luase complet prin surprindere. într-un fel, câştigasem amândoi. „Ei bine“, mi-a spus el pe un ton glumeţ, „asta ar trebui să te facă să taci.“

***

După ce se întorsese din Bali, Barack petrecuse mai bine de un an scriind o a doua variantă a cărţii lui, în orele în care nu se afla la unul dintre locurile lui de muncă. Lucra până noaptea târziu într-o cămăruţă de la capătul apartamentului nostru, pe care o transformase în birou – un buncăr aglomerat, ticsit de cărţi, căruia eu îi spuneam cu drag „vizuină”. Intram şi eu acolo câteodată, călcând peste teancuri de foi ca să ajung la bancheta din faţa scaunului său în timp ce el lucra, încercând să îi atrag atenţia cu o glumă şi cu un zâmbet, ca să îl readuc înapoi din cine ştie ce depărtări îi zburda imaginaţia. Primea cu bună dispoziţie vizitele mele, mai ales dacă nu zăboveam prea mult.

Barack, ajunsesem să înţeleg, este genul de om care are nevoie de o vizuină, de un loc ferit în care să poată să citească şi să scrie fără să fie deranjat. Este ca o trapă care se deschide direct spre orizonturile largi ale creierului său. Timpul petrecut acolo pare să-l hrănească. Ţinând cont de asta, am reuşit să creăm câte o versiune de vizuină în fiecare casă în care am locuit vreodată – orice colţ liniştit sau firidă erau foarte potrivite. Până în ziua de azi, când ajungem la o locuinţă închiriată în Hawaii sau la Martha’s Vineyard, Barack pleacă să îşi caute o cameră liberă care să poată să-i servească drept vizuină de vacanţă. Acolo poate să baleieze între cele şase-şapte cărţi pe care le citeşte simultan şi să-şi arunce ziarele pe podea. Pentru el, vizuina este un fel de loc sacru, unde se nasc revelaţiile şi se produc clarificări. Pentru mine, este un loc într-o dezordine descurajantă. Una dintre pretenţiile mele a fost ntotdeauna ca vizuina să aibă o uşă pe care să pot să o închid. Din motive evidente.

***

Îmi spuneam în sinea mea că existau modalităţi mai potrivite prin care un om bun putea avea impact asupra societăţii. Sinceră să fiu, am fost convinsă că aveau să-l mănânce de viu.

Cu toate astea, în mintea mea se conturase deja un contraargument. Dacă Barack credea că putea avea un cuvânt de spus în politică, cine eram eu să-i stau în cale? Cine eram eu să-i strivesc visul înainte ca el să încerce măcar? La urma urmei, el fusese singurul care mă încurajase şi mă susţinuse când renunţasem la cariera de avocat, deşi avusese neliniştile lui legate de angajarea mea la primărie, şi tot el era cel care acum lucra în mai multe locuri, în parte ca să compenseze reducerea de salariu pe care mi-o asumasem când devenisem binefăcător cu normă întreagă la Public Allies. în cei şase ani de când eram împreună, nu se îndoise niciodată de instinctele sau de aptitudinile mele. Mottoul lui fusese întotdeauna acelaşi: „Nu-ţi face griji. Poţi să faci asta. O să ne descurcăm noi cumva.”

Şi aşa se face că am fost de acord cu prima lui candidatură la o funcţie oficială, desigur, asezonând totul cu un mic avertisment, ca orice soţie iubitoare. „Cred că o să fii dezamăgit”, l-am prevenit. „Dacă o să fii ales, o să mergi acolo şi n-o să se schimbe nimic, oricât de mult ai încerca. Iar asta o să te scoată din minţi.”

„Poate”, mi-a răspuns Barack, ridicând din umeri amuzat. „Dar poate reuşesc să fac ceva bun. Cine ştie?”

„Ai dreptate”, i-am spus, ridicând și eu din umeri. Nu era treaba mea să mă amestec în optimismul lui. „Cine ştie?”

***

Se pare că nici măcar doi oameni de carieră dedicaţi, cu o dragoste profundă şi cu o etică desăvârșită în muncă nu pot să facă un copil când vor ei. Fertilitatea nu este ceva ce se poate câștiga. Şi mai enervant este că nu există o legătură directă între efort şi răsplată. Pentru mine şi Barack, aceasta a fost o surpriză şi, totodată, o dezamăgire. O vreme, mi-am spus că era doar o problemă de timp, ca efect al venirilor şi plecărilor lui Barack la Springfield. încercările noastre nu se făceau după importantele semnale hormonale din fiecare lună, ci, mai degrabă, după programul legislativului din Illinois. Mă gândeam că această problemă era una pe care puteam încerca să o rezolvăm.

Dar eforturile noastre nu au funcţionat, chiar dacă s-a întâmplat ca Barack să gonească pe autostrada interstatală după câte o şedinţă târzie, ca să nu rateze perioada mea de ovulaţie, şi nici chiar după ce senatul a intrat în vacanţa de vară, iar el a rămas acasă, disponibil tot timpul. După mulţi ani în care luasem măsuri de precauţie ca să evit o sarcină, acum mă dedicam cu totul încercării contrare. Am tratat-o ca pe o misiune. A existat un test de sarcină pozitiv, care ne-a făcut pe amândoi să uităm de tot stresul de până atunci şi să leşinăm de bucurie, însă, câteva săptămâni mai târziu, am pierdut sarcina, ceea ce m-a făcut să mă simt rău fizic, distrugând orice urmă de optimism. Când vedeam pe stradă femei cu copii, simţeam mai întâi o împunsătură de dorinţă, urmată de o senzaţie bruscă şi dureroasă de neputinţă. Singura alinare era că Barack şi cu mine locuiam foarte aproape de Craig şi de soţia lui, care aveau acum doi copii frumoşi, Leslie şi Avery. Mă consola să trec pe acolo şi să mă joc sau să citesc poveşti cu ei.

Dacă ar fi să pun într-un dosar toate lucrurile pe care nu ţi le spune nimeni până când nu ajungi drept în mijlocul lor, aş începe cu pierderile de sarcină. Un avort spontan este o experiență care te izolează, doare şi te demoralizează aproape la nivel celular. Când suferi o astfel de pierdere, este foarte probabil să o simţi ca pe un eşec personal, ceea ce nu este. Sau ca pe o tragedie, ceea ce, indiferent de cât de mult suferi în clipele acelea, iarăşi nu este. Ce nu îţi spune nimeni este că foarte multe femei trec printr-o astfel de experienţă, nici nu bănuieşti cât de multe, dată fiind tăcerea relativă care le înconjoară. Am aflat asta după ce le-am spus unor prietene că am pierdut sarcina, iar ele m-au copleşit cu dragostea şi cu sprijinul lor, dar şi cu propriile poveşti despre sarcini pierdute. Nu mi-au alungat durerea, dar, împărtăşindu-mi detalii despre lupta lor, m-au întărit pentru lupta mea şi m-au ajutat să înţeleg că încercarea prin care treceam era un rateu biologic, un ou fertilizat care, probabil dintr-un motiv foarte bun, trebuia eliminat.

***

Cam opt săptămâni mai târziu, s-a întâmplat ceva care a şters orice urmă de revoltă: o inimioară ale cărei bătăi se auzeau ca un foşnet, ca o pâlpâire, pe care ultrasunetele o detectau în căldura pântecului meu. Eram însărcinată. Era adevărat. Responsabilitatea şi sacrificiul relativ pe care îl făcusem au căpătat brusc un înțeles cu totul diferit, ca un peisaj care se îmbracă în culori noi şi pare deodată diferit. Sau ca o casă în care totul pare la locul potrivit doar pentru că mobilierul a fost rearanjat. Mergeam acum pe stradă purtând înăuntrul meu un secret. Era privilegiul meu, darul de a fi femeie. Simțeam o fericire care mă făcea să radiez.

***

Maternitatea a devenit factorul meu motivant. Ea îmi dicta mişcările, deciziile şi ritmul fiecărei zile. Nu am avut nevoie de timp, nici de gândire, înainte să mă arunc cu totul în noul meu rol de mamă. Sunt un om foarte atent la detalii şi ce altceva este un copil, dacă nu un rezervor uriaş de detalii. Barack şi cu mine o studiam pe mica Malia, absorbiţi de misterul buzelor ei ca un boboc de floare, de părul negru şi zbârlit, de privirea tulbure, de mişcările nesigure ale mânuţelor ei. li făceam baie, o înfăşam şi o ţineam lipită strâns de piepturile noastre. îi urmăream orele de masă, orele de somn, fiecare bolborosit. Analizam conținutul fiecărui scutec murdar de parcă ar fi putut să ne dezvăluie toate secretele lumii.

Era un omuleţ, un omuleţ care ne fusese încredințat nouă. Responsabilitatea mi se părea amețitoare, eram complet subjugată de ea. Puteam să stau o oră întreagă doar privind-o cum respiră. Când în casă apare un copil, timpul se dilată şi se contractă, fără să mai ţină cont de regulile obişnuite. Uneori, o singură zi poate să pară nesfârşită, alteori, şase luni trec parcă într-o clipă. Barack şi cu mine ne amuzam pe seama felului în care ne schimbase apariţia copilului. Dacă altădată petreceam pauza de prânz analizând complexitatea legislaţiei referitoare la minori, comparând ce aflasem din obligaţiile avute la Public Allies cu unele dintre ideile pe care el încerca să le transforme într-un proiect de lege, acum dezbateam cu aceeaşi fervoare dacă Malia era prea dependentă de suzetă, comparând metodele pe care fiecare din noi le folosea ca s-o adoarmă. Aşa cum sunt cei mai mulţi proaspeţi părinţi, eram obsesivi şi cam plictisitori, dar nimic nu ne făcea mai fericiţi. O luam cu noi pe micuţa Malia în portbebeul ei chiar şi la Zinfandel, la ieşirile noastre de vineri seara, gândindu-ne la ce să comandăm ca să putem pleca repede, înainte ca ea să devină prea agitată.

***

Si apoi A venit a doua fetiţă a noastră. Natasha Marian Obama s-a născut pe io iunie 2001 la Centrul Medical al Universităţii din Chicago, după o singură fertilizare in vitro, o sarcină fantastic de uşoară şi o naştere la fel, Malia, care avea acum aproape trei ani, aşteptându-mă acasă cu mama. Cel de-al doilea copil al nostru era frumos, o mieluşică dulce cu un păr bogat şi ochi căprui, vioi – al patrulea colţ al pătratului nostru. Barack şi cu mine eram în al nouălea cer.

Aveam de gând s-o botezăm Sasha. Eu alesesem numele, pentru că mi s-a părut că are o notă de îndrăzneală. O fată pe nume Sasha nu avea să tolereze prostia. Ca toţi părinţii, mi-am dat seama brusc că îmi doresc extrem de multe pentru copiii mei, rugându-mă neîncetat să nu-i rănească nimeni, niciodată. Speranţa mea era că aveau să crească inteligente şi pline de viaţă, optimiste ca tatăl lor şi ambiţioase ca mama. Mai mult decât orice, voiam să fie puternice, să aibă o anumită tărie, care să le ajute să rămână în picioare şi să meargă înainte indiferent ce s-ar fi întâmplat. Nu ştiam nimic despre ceea ce ne aştepta în viitor, cum avea să se desfăşoare viaţa familiei mele – dacă totul avea să meargă bine sau prost, sau dacă, la fel ca în cazul celor mai mulţi oameni, urma să avem parte de un amestec din amândouă. Rolul meu era doar să mă asigur că ele aveau să fie pregătite.

***

Maternitatea, însă, a adus cu ea şi câteva prietenii minunate. Reușisem să intru în legătură cu mai multe femei de carieră şi să formăm un fel de grup social de discuţii şi de implicare activă. Cele mai multe dintre noi trecuserăm bine de 30 de ani şi aveam cariere în domenii foarte diferite, de la cel bancar şi guvernamental până la ONG-uri. Multe dintre noi aveam şi copii. Cu cât mai mulţi erau copiii, cu atât eram mai apropiate. Ne vedeam unele cu altele aproape în fiecare weekend. Aveam grijă fiecare de copiii celeilalte, mergeam împreună la grădina zoologică şi cumpăram bilete de grup la Disney on lce. Câteodată, sâmbăta după-amiaza, lăsam, pur şi simplu, toată liota de copii în camera de joacă a cuiva, iar noi deschideam o sticlă de vin.

Toate aceste femei erau educate, ambițioase, dedicate copiilor lor şi, în general, la fel de nedumerite ca mine despre cum să te ocupi de toate odată. Pentru fiecare dintre noi, serviciul şi creșterea copiilor erau îmbinate în cele mai diverse feluri. Unele dintre noi lucrau cu normă întreagă, altele lucrau cu program redus, unele stăteau acasă cu copiii. Unele le dădeau voie copiilor lor să mănânce hot-dog şi chipsuri, altele doar cereale integrale. Câteva aveau bărbați foarte implicați în creşterea copiilor; altele aveau bărbaţi ca al meu, cu numeroase angajamente şi mult timp plecați de acasă. Unele prietene erau incredibil de fericite; altele încercau să facă schimbări, să testeze alte tipuri de echilibru. Cele mai multe trăiam într-o stare de calibrare permanentă, intervenind într-un domeniu al vieţii cu speranţa că aducem mai multă stabilitate în altul.

După-amiezile petrecute împreună m-au învățat că nu exista o formulă ideală pentru maternitate. Nici o abordare nu putea fi considerată bună sau greșită. Era un fel de studiu de caz foarte util de urmărit. Indiferent cum trăia fiecare familie şi de ce, toţi copiii din camera de joacă erau iubiţi şi foarte bine crescuţi. Simţeam de fiecare dată când ne întâlneam forţa colectivă a acestor femei care încercau să facă să fie bine pentru copiii lor; la urma urmei, indiferent de situaţie, ştiam că urma să ne ajutăm una pe alta şi că totul avea să fie în regulă.

***

Trăim prin paradigmele pe care le cunoaștem. În copilăria lui Barack, tatăl lui dispăruse, iar mama lui venea şi pleca. Ea i-a fost devotată, dar nu i-a impus niciodată limite şi, după părerea lui, nu era nimic greşit în această abordare. Avea colinele, plajele şi propria minte să-i ţină companie. în lumea lui Barack, independenţa era importantă. A fost întotdeauna şi avea să fie întotdeauna. Eu, în schimb, fusesem crescută în ţesătura strânsă a familiei mele, în apartamentul nostru strâmt, în cartierul nostru strâmt din South Side, înconjurată de bunici, mătuşi şi unchi, cu toţii înghesuiţi la o singură masă, la cinele noastre obişnuite de duminică seara. După 13 ani de iubire, trebuia să ne gândim serios la asta.

Sincer vorbind, mă simţeam vulnerabilă când el era plecat. Nu pentru că n-ar fi fost cu totul fidel căsătoriei noastre – aceasta este şi a fost întotdeauna o certitudine importantă în viaţa mea -, ci pentru că, fiind crescută într-o familie în care toată lumea era prezentă, dezamăgirea era şi mai puternică atunci când cineva nu apărea. Singurătatea mă făcea să sufăr, iar acum mă înverșuna şi necesitatea de a fi împreună pentru fete. îl voiam lângă noi. Ne era dor de el când era plecat. Mă temeam că el nu înțelegea cum ne simţeam noi. Mă temeam că drumul pe care îl alesese pentru el însuși – şi pe care părea încă foarte hotărât să îl continue – avea să treacă, în cele din urmă, dincolo de nevoile noastre. Cu ani în urmă, când m-a întrebat pentru prima dată despre candidatura lui la senatul statului, nu trebuia să ne gândim decât la noi doi. Habar nu aveam ce putea ajunge să însemne peste câţiva ani acest „da“ spus politicii, mai ales după ce în ecuaţie au apărut şi doi copii. Dar acum ştiam destule cât să înţeleg că politica nu fusese niciodată prea blândă cu viaţa de familie. Am văzut asta pentru prima dată în liceu, în prietenia mea cu Santita Jackson, şi am văzut-o din nou când adversarii politici ai lui Barack au exploatat decizia lui de a rămâne cu Malia în Hawaii, când ea era bolnavă.

Uneori, când mă uitam la ştiri sau citeam ziarul, mă trezeam uitându-mă la imagini ale oamenilor care se dăruiseră vieţii politice – soţii Clinton, soţii Gore, familia Bush, fotografii vechi ale familiei Kennedy – şi întrebându-mă care erau cu adevărat poveştile din spatele lor. Erau oameni obişnuiţi? Fericiţi? Zâmbetele acelea erau reale?

Acasă, frustrările noastre începeau să răbufnească des şi puternic. Barack şi cu mine ne iubeam foarte mult, dar era ca şi cum în centrul relaţiei noastre ar fi apărut brusc un nod pe care nu puteam să-l desfacem. Aveam 38 de ani şi văzusem alte căsnicii destrămându-se într-un fel care mă făcea să fiu protectoare cu a noastră. Aveam prieteni apropiați care trecuseră prin despărţiri devastatoare, provocate de mici probleme rămase nerezolvate sau de erori de comunicare care au dus, până la urmă, la rupturi ireparabile. Cu câţiva ani mai devreme, fratele meu Craig se mutase temporar în apartamentul de la etaj în care crescusem, deasupra locuinţei mamei, după ce mariajul lui se destrămase lent şi dureros.

Barack a fost la început reticent cu privire la terapia de cuplu. El era obişnuit să se confrunte cu probleme complicate şi să le rezolve de unul singur. Să stea în faţa unui străin i se părea jenant, dacă nu chiar dramatic pe alocuri. N-ar putea să dea o fugă la Borders şi să cumpere nişte cărţi despre relaţii? Nu era mai bine să discutăm între noi? Dar eu voiam să vorbesc cu adevărat şi să ascult cu adevărat, şi nu noaptea târziu sau în orele în care puteam sta împreună cu fetele. Cei câţiva oameni despre care ştiam că încercaseră consiliere de cuplu şi fuseseră suficient de deschişi ca să vorbească despre asta spuneau că le făcuse bine. Aşa că am făcut o programare la un psiholog din centru pe care mi-l recomandase o prietenă, iar Barack şi cu mine am mers la el de câteva ori.

Consilierul nostru – dr. Woodchurch, să îi spunem – era un alb cu vorba liniştită, care studiase la universităţi bune şi purta întotdeauna pantaloni kaki. Presupunerea mea era că avea să asculte ceea ce aveam de spus fiecare, Barack şi cu mine, pentru ca apoi să-mi valideze instantaneu toate motivele de nemulţumire. Motivele mele, după cum le vedeam eu, erau justificate până la ultimul detaliu. Bănuiesc că şi Barack simţea acelaşi lucru cu privire la nemulţumirile lui.

Aceasta s-a dovedit a fi, pentru mine, marea revelaţie privitoare la consiliere. Nu a fost vorba de nici o validare. Nu s-a luat partea nimănui. Când venea vorba de dezacordurile noastre, dr. Woodchurch nu avea să acorde niciodată votul decisiv. Era, în schimb, un ascultător empatic şi răbdător, conducându-ne pe fiecare prin labirintul sentimentelor noastre şi având grijă să scoată cuţitele din răni. Ne avertiza când argumentam prea avocăţeşte şi ne punea întrebări atente, menite să ne facă să ne gândim mai bine de ce simţeam în felul în care simţeam, încet, de-a lungul orelor de stat de vorbă, nodul a început să se desfacă. De fiecare dată când plecam de la cabinetul lui, Barack şi cu mine ne simţeam puţin mai apropiaţi.

Am început să înţeleg că existau variante pentru a mă simți mai fericită şi că acestea nu presupuneau neapărat ca Barack să se retragă din politică şi să aibă un serviciu cu program de la nouă la şase, la o fundaţie. (Dacă nu altceva, şedinţele noastre de consiliere mi-au arătat că aceasta era o așteptare nerealistă.). Am început să observ cum alimentam părţile cele mai negative din mine însămi, prizonieră a ideii că totul era nedrept, şi căutam apoi cu asiduitate, ca un avocat care studiase la Harvard, să strâng dovezi în favoarea fiecărei ipoteze. Acum încercam o ipoteză nouă: era posibil să mă ocup mai mult de propria fericire decât îmi dădeam voie să o fac. Eram prea ocupată să-i reproşez lui Barack tot timpul că el reuşea să-şi includă în program ore de mers la sala de sport, de exemplu, în loc să încep să mă gândesc la cum aş fi putut şi eu să fac sport cu regularitate. Cheltuiam atât de multă energie clocotind în sinea mea, gândindu-mă în avans dacă el avea să ajungă sau nu acasă la cină, încât mesele propriu-zise, cu sau fără el, ajungeau să nu mai aibă nici un farmec.

Acesta a fost punctul meu de cotitură, momentul în care m-am oprit singură. Ca un alpinist pe cale să alunece de pe versant, mi-am înfipt pioletul în gheaţă în ultima clipă. Nu vreau să spun că Barack nu a făcut şi el propriile ajustări – consilierea l-a ajutat să vadă minusurile în modul în care comunicam şi a făcut eforturi să le corecteze -, dar eu le-am făcut pe ale mele şi mi-au fost de folos, iar asta ne-a fost util amândurora.

***

Munca mea era interesantă şi plină de satisfacţii, dar tot trebuia să fiu atentă să nu o las să mă acapareze. Simţeam că le datoram asta fetelor mele. Decizia noastră de a-l lăsa pe Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea – de a-i da libertatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile – m-a determinat să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deliberat, am devenit oarecum imună la ambiţie, făcând un pas înapoi în situaţii în care, în mod normal, aş fi mers înainte. Nu sunt sigură dacă cineva ar fi putut spune că nu făceam destul, dar eu eram întotdeauna conştientă de lucrurile cu care aş fi putut să merg mai departe şi nu am făcut-o. Au existat anumite proiecte de mică anvergură în care am ales să nu mă implic. Au existat tineri angajaţi pe care aş fi putut să-i îndrum mai bine decât am făcut-o. Auzi tot timpul vorbindu-se despre compromisurile pe care le face o mamă cu carieră. Acestea erau  ompromisurile mele. Dacă fusesem cândva o persoană care se arunca fără să stea pe gânduri în orice era de făcut, acum eram mai precaută, mai atentă şi mai zgârcită cu timpul meu, ştiind că trebuia să-mi păstrez suficientă energie pentru viaţa de acasă.

Obiectivele mele vizau, în primul rând, păstrarea normalităţii şi a stabilităţii, dar acestea nu aveau să fie niciodată ale lui Barack. Evoluasem destul cât să recunoaştem asta şi să lăsăm lucrurile aşa. Unul yin, celălalt yang. Eu tânjeam după rutină şi ordine, el nu. El putea să trăiască în ocean; eu aveam nevoie de barcă. Când era acasă, măcar era impresionant de prezent – se juca pe podea cu fetele, citea cu voce tare din Harry Potter împreună cu Mafia, seara, râdea la glumele mele şi mă îmbrăţişa, reamintindu-ne de dragostea şi statornicia lui, înainte să dispară din nou pentru o jumătate de săptămână sau mai mult. încercam să profităm din plin de pauzele din programul lui, luând masa împreună şi întâlnindu-ne cu prietenii. El îmi făcea pe plac (câteodată) şi se uita la Totul despre sex. îi făceam şi eu pe plac (câteodată) şi mă uitam la Clanul Soprano. Acceptasem ideea că plecarea făcea parte, pur şi simplu, din munca lui. Nu îmi plăcea, dar, de cele mai multe ori, nu o mai contestam. Barack putea să-şi încheie foarte mulţumit ziua în vreun hotel îndepărtat, cu tot felul de lupte politice mocnind şi cu probleme rămase nerezolvate. între timp, eu trăiam pentru adăpostul de acasă – pentru mulţumirea pe care o simţeam în fiecare seară, ştiind că Sasha şi Mafia erau cuibărite în paturile lor, iar maşina de spălat vase zbârnâia în bucătărie.

Oricum, nu aveam altă opţiune decât să mă adaptez la absenţa lui Barack, pentru că nu era ceva programat să se încheie prea curând. Pe lângă munca obişnuită, era din nou în campanie electorală, de data asta pentru un loc în Senatul SUA, înainte de alegerile din toamna lui 2004.

***

Adevărul era că Washingtonul mă deruta, cu tradiţiile lui cuviincioase şi vanitatea lui sobră, cu dominaţia albilor şi a bărbaţilor, în care doamnele luau masa separat. în centrul confuziei mele era un fel de teamă, deoarece oricât alesesem eu să nu mă implic, vârtejul mă trăgea înăuntru. Eram doamna Obama de 12 ani, dar asta părea brusc să aibă o semnificaţie diferită. Cel puţin în anumite cercuri, eram acum doamna Obama într-un fel care putea să pară minimalizant, o stăpână a casei definită de stăpânul ei. Eram soţia lui Barack Obama, starul rock al politicii, singurul negru din Senat – omul care vorbea despre speranţă şi toleranţă atât de răspicat şi cu atâta forţă, încât acum îşi formase un adevărat roi de aşteptări care îl urmăreau constant.

Soţul meu era senator, dar cumva oamenii păreau că vor să sară peste etapa asta. în schimb, toată lumea era dornică să afle dacă avea să candideze la preşedinţie în 2008. Nu aveai cum să eviţi întrebarea. O puneau toţi reporterii. Aproape fiecare persoană care îl aborda pe stradă îl întreba asta. Colegii  mei de la spital îmi tăiau calea şi îmi aruncau şi ei întrebarea în treacăt, în încercarea de a afla ştirea mai devreme. Până şi Malia, care avea şase ani şi jumătate în ziua în care îmbrăcase o rochiţă roz de catifea şi stătuse lângă Barack când depusese jurământul pentru Senat în faţa lui Dick Cheney, voia să ştie. Spre deosebire de mulţi alţii, însă, eleva noastră de clasa întâi era suficient de înţeleaptă ca să-şi dea seama cât de prematur părea totul.

„Taţi, o să încerci să fii preşedinte?” a întrebat ea. „Nu crezi că ar trebui să fii mai întâi vicepreşedinte sau ceva de genul ăsta?“
în această privinţă, eram de partea Maliei.

Pragmatică de-o viaţă, aş recomanda întotdeauna o abordare lentă, bifarea metodică a tuturor căsuţelor preliminare. Eram o susţinătoare înnăscută a așteptării îndelungi şi judicioase. În această privinţă, mă simţeam mai bine or i de câte or iîl auzeam pe Barack replicându-le cu un fel de modestie celor care îl chestionau, respingând întrebările despre preşedinţie şi spunând că singurul lucru pe care intenţiona să îl facă era să îşi pună capul la contribuţie şi să muncească din greu în Senat. El le reamintea deseori oamenilor că era doar un membru modest al partidului de opoziţie, un jucător de mică importanţă. Şi, adăuga uneori, avea doi copii pe care trebuia să îi crească.

Însă, tobele începuseră deja să bată. Era greu să le faci să se oprească. Barack scria ceea ce avea să devină The Audacity of Hope (îndrăzneala speranţei) – meditând la convingerile lui şi la viziunea pe care o avea pentru ţară, fixându-le în cuvinte pe foile lui galbene, la ore târzii din noapte. îmi spunea că e cu adevărat mulţumit să poată rămâne acolo unde era, să-şi construiască influenţa în timp, aşteptându-şi rândul să ia cuvântul în dezbaterile din Senat, dar imediat după aceea a venit furtuna.

***

Am făcut tot posibilul să ignor vârtejul din jurul lui Barack, chiar dacă nu exista nici un semn că acesta ar fi urmat să se domolească. Comentatorii reţelelor de televiziune discutau subiectul din toate perspectivele. David Brooks, editorialistul conservator de la New York Times, a publicat un fel de pledoarie axată pe ideea că „fă-o şi gata“, cu titlul „Run, Barack, Run“ („Candidează, Barack, candidează”). De-acum era recunoscut aproape oriunde mergea, dar eu încă mă mai bucuram de binefacerile anonimatului. într-o zi din octombrie, când aşteptam la rând la un magazin, am văzut coperta revistei Time şi a trebuit să întorc capul: era un prim-plan al soţului meu, lângă titlul „De ce Barack Obama ar putea să fie viitorul preşedinte”.

Ce speram eu era ca, la un moment dat, Barack însuşi să pună capăt speculaţiilor, declarându-se în afara cursei şi îndreptând atenţia presei în altă parte. Dar el nu a făcut asta. Nu avea să facă asta. El voia să candideze. El voia, iar eu nu.

Ori de câte ori un reporter întreba dacă avea să intre în cursa pentru preşedinţie, Barack ezita şi răspundea doar: „încă mă mai gândesc. Este o decizie de familie.” Un fel de mesaj codificat pentru „Doar dacă Michelle e de acord”.

***

Depindea de mine. Totul depindea de mine. Îmi era teamă sau eram doar obosită?

La bine şi la rău, mă îndrăgostisem de un om cu o viziune, care era optimist fără să fie naiv, care nu se temea de luptă şi era stimulat de cât de complicată era lumea. Era ciudat de neintimidat, oricât de mult ar fi avut de muncit. îl îngrozea gândul că trebuia să plece de lângă mine şi de lângă fete pentru perioade lungi de timp, dar îmi reamintea întruna şi cât de puternică era dragostea noastră. „Putem să facem asta, nu-i aşa?“, mi-a spus el într-o noapte, ţinându-mă de mână, când stăteam în biroul lui de la etaj şi am început să discutăm serios despre asta. „Suntem puternici şi suntem inteligenţi, şi la fel sunt şi copiii noştri. O să fim foarte bine. Ne putem permite asta.“

Ce voia să spună era că da, campania avea să fie costisitoare. Erau lucruri la care trebuia să renunțăm – timp, apropiere, intimitate. Era prea devreme ca să anticipăm de cât avea să fie nevoie, dar cu siguranţă era mult. Pentru mine, era ca şi cum am fi cheltuit bani fără să ştim cât avem în cont. Câtă flexibilitate aveam? Care era limita noastră? Şi ce avea să rămână la final? Incertitudinea însăşi părea o ameninţare, ceva ce putea să ne doboare. La urma urmei, fusesem crescută într-o familie prevăzătoare – care făcea acasă exerciţii în caz de incendiu şi apărea la orice întâlnire mai devreme decât era stabilit. Crescută într-un mediu muncitoresc şi cu un părinte cu dizabilităţi, învăţasem că planificarea şi vigilenţa erau foarte importante. Puteau însemna diferenţa între stabilitate şi sărăcie. Marjele erau întotdeauna foarte mici. O singură chenzină lipsă te putea lăsa fără curent electric; o temă pentru acasă nefăcută putea însemna să rămâi în urmă şi ratarea şansei la facultate.

***

Până la urmă, am fost de acord, pentru că eram convinsă că Barack putea fi un preşedinte bun. Avea o siguranţă de sine pe care puţini oameni o au. Avea inteligenţa şi disciplina pe care această funcţie le cere, temperamentul să îndure orice dificultăţi şi empatia necesară pentru a rămâne conectat la nevoile ţării. A contat şi faptul că era înconjurat de oameni buni şi inteligenţi, gata să-l ajute. Cine eram eu să-l opresc? Cum puteam să pun nevoile mele, şi chiar pe cele ale fiicelor noastre, mai presus de posibilitatea ca Barack să fie acel preşedinte care să schimbe în bine vieţile a milioane de oameni?

Am spus da pentru că îl iubeam şi pentru că aveam încredere în ceea ce putea să facă. Am spus da, chiar dacă îmi încolţise deja în minte un gând dureros, unul pe care nu eram pregătită să îl împărtăşesc; îl susţineam în campanie, dar, în acelaşi timp, eram convinsă că nu avea să reuşească până la capăt. Vorbea atât de mult şi atât de pasionat despre anularea diviziunilor din ţara noastră, apelând la un set de idealuri mai înalte, pe care le credea înnăscute în cei mai mulţi dintre oameni. Dar eu văzusem suficient din aceste diviziuni cât să-mi temperez speranţele, în ultimă instanţă, Barack nu era decât un negru în America. Nu credeam cu adevărat că putea să câştige.

***

În dimineaţa aceea, mi-am dat seama brusc că ajunsesem în punctul din care nu mai exista cale de întoarcere. Efectiv ne puneam acum familia la dispoziţia poporului american. Ziua aceea trebuia să fie o uriaşă petrecere de lansare pentru campanie, o petrecere pentru care toţi se pregătiseră săptămâni întregi. Şi, ca orice gazdă paranoică, nu puteam să scap de teama că s-ar putea să nu vină nimeni. Spre deosebire de Barack, eu puteam să am îndoieli. încă nu scăpasem de grijile pe care le aveam din copilărie. Dar dacă nu eram suficient de buni? Poate că tot ce ni se spusese fusese o exagerare. Poate că Barack nu era atât de popular pe cât credeau oamenii lui. Poate nu era încă vremea lui. Am încercat să las toate îndoielile deoparte când am intrat pe o uşă laterală în zona scenei din vechiul Capitoliu, încă în imposibilitatea să văd ce se întâmpla în faţă. Ca să pot avea o scurtă întrevedere cu cei din echipă, le-am încredinţat pe Sasha şi Malia mamei şi lui Kaye Wilson – „Mama Kaye“ -, o fostă îndrumătoare a lui Barack care, în ultimii ani, devenise un fel de a doua bunică pentru fetele noastre.

Mulţimea se adunase, mi s-a spus. Oamenii începuseră să vină înainte să se lumineze de ziuă. Planul era ca Barack să intre primul, iar după câteva clipe să-l urmez şi eu, împreună cu fetele, pe o platformă. Trebuia să urcăm câteva trepte, apoi să ne întoarcem să salutăm mulţimea. Le spusesem deja foarte clar că noi nu aveam să rămânem pe scenă în cele 20 de minute ale discursului. Era prea mult să le ceri unor copii mici să stea cuminţi atâta timp şi să se prefacă interesaţi. Nu i-ar fi fost de nici un folos lui Barack dacă fetele arătau plictisite, dacă vreuna din ele strănuta ori începea să se foiască. Acelaşi lucru era valabil şi pentru mine. Ştiam stereotipul pe care trebuia să-l încarnez, soţia păpuşică impecabilă, cu zâmbetul bine rujat şi privindu-şi soţul cu ochi strălucitori, de parcă i-ar sorbi fiecare cuvânt. Eu nu eram aşa şi nici nu aveam să fiu vreodată. Puteam să-mi arăt susţinerea, dar nu puteam fi un robot. Să pretind orice altceva nu ar fi fost de folos nimănui.

***

Ce fel de zi avea să fie? Avea să fie o zi lungă. Mai mult de atât nu ştia nici unul dintre noi. Barack, ca întotdeauna în zilele foarte tensionate, era mai calm ca niciodată, l-a salutat pe membrii comisiei electorale, şi-a luat buletinul de vot şi a dat mâna cu toţi cei pe care i-a întâlnit, părând relaxat. Presupun că era normal să fie aşa. Tot ce avea să se întâmple în continuare nu mai depindea de el. Am intrat în acelaşi timp în cabinele de vot, avându-le alături pe fetele noastre care se întindeau să vadă ce făceam.

Votasem pentru Barack de multe ori până atunci, în alegeri primare şi generale, în curse locale sau naţionale, iar acest drum la secţia de votare nu mi se părea diferit de altele. Votul era pentru mine o obişnuinţă, un ritual sănătos care trebuia îndeplinit cu conştiinciozitate şi cu fiecare ocazie. Părintii mei mă luaseră cu ei la vot când eram copil, iar eu îmi făcusem un obicei din a le lua cu mine pe Sasha şi pe Malia de câte ori puteam, sperând să le insuflu amândurora cât de important şi de firesc era acest act.

Cariera soţului meu îmi dăduse ocazia să urmăresc îndeaproape cum funcţionează mecanismele politicii şi ale puterii. Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie puteau să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil de eficient.

În ziua aceea, înainte să votez, am privit îndelung ovalul micuţ de lângă numele soțului meu, pe lista candidaţilor la preşedinţie. După aproape 21 de luni de campanie, atacuri şi eforturi până la epuizare, asta era tot – ultimul lucru pe care îl mai aveam de făcut.

Barack s-a uitat la mine şi a râs. „încă nu te-ai hotărât?” m-a întrebat el. „Mai ai nevoie de timp?”

Dacă nu ar fi neliniştea, ziua alegerilor ar putea fi un fel de mini-vacanţă, o pauză fantastică între tot ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce urmează. Ai făcut saltul, dar nu ai aterizat încă. încă nu ştii cum va arăta viitorul. După luni de zile în care totul s-a întâmplat pe repede înainte, brusc, timpul se scurge cu o încetineală agonizantă. Ne-am întors acasă, iar eu am făcut pe gazda pentru rudele şi prietenii care au trecut pe la noi pentru conversaţii banale, menite să facă timpul să treacă mai repede.

***

Barack era omul potrivit pentru acest moment din istorie, pentru o funcţie care nu a fost niciodată comodă, dar care, din pricina crizei financiare, devenise exponenţial mai dificilă. Spusesem asta fără încetare mai bine de un an şi jumătate, prin toată America: soţul meu era calm şi pregătit. Complexitatea nu îl speria. Avea o minte capabilă să se descurce cu toate dificultăţile. Eram părtinitoare, desigur, şi eu personal aş fi fost mulţumită să piardă alegerile şi să ne regăsim oarecum vechea noastră viaţă, dar, în acelaşi timp, simţeam că noi, ca ţară, aveam cu adevărat nevoie de ajutorul lui. Era momentul să nu ne mai gândim la ceva atât de arbitrar cum e culoarea pielii. Ar fi fost o nebunie să nu îl punem în funcţie. Deşi, el avea să moştenească o adevărată harababură.

Pe măsură ce se apropia seara, simţeam tot mai acut o amorţeală în degete şi un fior de nelinişte prin tot corpul. Nu mai puteam să mănânc. Nu mai puteam să fiu atentă la discuţiile superficiale cu mama sau cu prietenii care treceau pe la noi. La un moment dat, am urcat la etaj, să stau puţin singură.

Am descoperit că şi Barack se retrăsese acolo, având, în mod clar, nevoie de câteva clipe de linişte.

L-am găsit aşezat la biroul lui, uitându-se peste textul discursului pentru victorie, în micul birou înţesat cu cărţi de lângă dormitorul nostru – Vizuina. Am intrat şi eu şi am început să-i masez umerii.

„Eşti bine?“ l-am întrebat.

„Mda.“

„Obosit?”

„Nu.“ Mi-a zâmbit, de parcă ar fi încercat să-mi demonstreze că era adevărat. Cu doar o zi în urmă, aflasem că Toot, bunica de 86 de ani a lui Barack, murise în Hawaii după o suferinţă de câteva luni în urma unui cancer. Pentru că nu apucase să-şi ia rămas-bun de la mama lui, Barack a ţinut neapărat să o vadă pe Toot. La sfârşitul verii, fusesem să o vizităm împreună cu copiii, iar, în urmă cu zece zile, el se dusese din nou, retrăgându-se pentru o zi din campania electorală ca să fie lângă ea. îmi dădeam seama cât de greu era pentru el. Barack îşi pierduse mama chiar la începutul carierei lui politice, la două luni după ce îşi anunţase candidatura la senatul statului. Acum, la apogeu, bunica lui nu mai era printre noi să-l vadă. Oamenii care îl crescuseră nu mai erau lângă el.

„Sunt mândră de tine, orice s-ar întâmpla”, i-am spus soţului meu. „Te-ai descurcat atât de bine.”

El s-a ridicat de pe scaun şi m-a cuprins cu braţele. „Şi tu“, mi-a răspuns, trăgându-mă aproape de el. „Amândoi ne-am descurcat bine.”

Nu mă puteam gândi decât la ce mai avea de înfruntat.

***

Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soţul meu zâmbind, anunţând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci şi patrulea preşedinte al Statelor Unite. Am sărit toţi în picioare şi, instinctiv, am început să ţipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel şi soţii Biden cu însoţitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrăţişare în alta. Era ireal. Mă simţeam ca şi cum mi-aş fi părăsit corpul şi pluteam deasupra, doar ca să văd reacţiile tuturor.

Reuşise. Cu toţii reuşisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine.

Acela a fost momentul în care am simţit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid şi uşor distorsionat, chiar şi când ne mişcăm rapid şi cu gesturi sigure, ghidaţi de agenţii Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe uşa din spate, şi într-un SUV care ne aştepta. Am tras aer în piept când am ieşit afară? l-am mulţumit persoanei care ne-a deschis uşa? Zâmbeam? Nu mai ştiu. Era ca şi cum aş fi încercat zadarnic, iar şi iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simţeam aşa şi din cauza oboselii. Aşa cum mă aşteptasem, fusese o zi foarte lungă. Vedeam năuceala şi pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopţii, explicându-le că şi dacă tata câştiga, şi dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare.

Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliţie pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viaţă, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu maşina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era oraşul meu, pe care îl cunoşteam atât de bine, şi, totuşi, în noaptea aceea, îl simţeam diferit, transformat în ceva neobişnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendaţi în timp şi în spaţiu, ca într-un vis.

Malia se uita pe geamul maşinii, absorbind totul.

„Tati“, a spus ea, cu un ton neliniştit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“

Barack şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt şi am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că maşinile noastre erau singurele de pe şosea. Barack era de-acum preşedintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porţiune întreagă din Lake Shore Drive şi blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou.

Totul era nou.

***

O tranziţie este exact asta – trecerea la ceva nou. O altă mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat. Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi simplu, pe perne se aşază alte capete – noi temperamente, visuri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te regăseşti singur.

Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani, sunt liberă de orice obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de așteptările altor oameni. Am două fete care au crescut mari şi au nevoie de mine mai puţin ca altădată. Am un soţ care nu mai poartă pe umeri povara unei întregi naţiuni. Responsabilitățile cărora am simţit că trebuie să le fac faţă – faţă de Sasha şi Malia, faţă de Barack, faţă de cariera mea şi faţă de ţară – s-au schimbat în moduri care îmi dau voie să mă raportez diferit la ceea ce urmează. Am mai mult timp să reflectez, pur şi simplu, să fiu eu însămi. La 54 de ani, sunt încă în evoluţie şi sper că voi fi întotdeauna.

Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă ca pe o mişcare înainte, un mijloc de evoluţie, o cale de a încerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sfârșește. Am devenit mamă, dar mai am multe de învăţat despre asta şi multe de transmis copiilor mei. Am devenit soţie, dar continui să mă adaptez şi să fiu recunoscătoare faţă de ceea ce înseamnă să iubeşti cu adevărat şi să îţi construieşti viaţa alături de un alt om. Am devenit, după anumite standarde, un om cu putere, şi, totuşi, încă mai sunt momente în care mă simt nesigură sau neauzită.

Totul face parte dintr-un proces, sunt paşi făcuţi de-a lungul aceluiaşi drum. Pentru ca povestea să continue este nevoie, în egală măsură, de răbdare şi de rigoare. Este nevoie să nu renunţi niciodată la ideea că vei continua să evoluezi.

Pentru că oamenii mă întreabă adesea, voi răspunde şi aici direct: nu intenţionez să candidez pentru vreo funcţie, niciodată. Nu am fost niciodată un fan al politicii, iar experienţa din ultimii zece ani nu mi-a schimbat prea mult percepţia. Resping şi acum meschinăria – segregarea primitivă între roşu şi albastru, ideea că trebuie să alegem o tabără şi să ne limităm la ea, incapabili să ascultăm şi să facem compromisuri, sau măcar să încercăm să fim politicoşi. Cred că, în cel mai bun caz, politica poate fi un instrument de schimbare pozitivă, dar este o arenă în care, pur şi simplu, nu-mi găsesc locul.

Asta nu înseamnă că nu sunt profund preocupată de viitorul ţării noastre. De la plecarea lui Barack din funcţie, am citit ştiri care mi-au întors stomacul pe dos. Au fost nopţi în care n-am putut să adorm, furioasă din pricina lucrurilor pe care le-am văzut întâmplându-se. Este dureros să vezi cum comportamentul şi programul politic al actualului preşedinte i-a făcut pe mulţi americani să se îndoiască de ei înşişi, să se îndoiască şi să se teamă unii de alţii. Este greu să vezi că politici umane, construite cu grijă, au fost anulate, că i-am înstrăinat pe unii dintre cei mai apropiaţi aliaţi şi că i-am lăsat expuşi şi desconsideraţi pe membrii vulnerabili ai societăţii noastre.
Mă întreb uneori cât de departe se va ajunge.

Totuşi, nu îmi dau voie mie însămi să devin cinică. în clipele mele de maximă îngrijorare, trag aer în piept şi mă gândesc la demnitatea şi la decenţa pe care le-am văzut la oameni de-a lungul vieţii, la numeroasele obstacole care au fost deja depăşite. Sper că şi alţii vor face la fel. Toţi avem un rol de jucat în această democraţie. Trebuie să ne amintim de puterea fiecărui vot. Eu continui să rămân conectată la o forţă mai mare şi mai puternică decât orice alegeri, sau lider, sau ştire – iar aceasta este optimismul. Pentru mine este o formă de credinţă, un antidot la teamă. Optimismul era la putere în micul apartament al familiei mele de pe Euclid Avenue. L-am văzut la tatăl meu, aşa cum îşi vedea de treburi de parcă n-ar fi fost nimic în neregulă cu corpul lui, de parcă nici n-ar fi existat boala care într-o zi avea să-i ia viaţa. L-am văzut în încrederea încăpățânată a mamei în cartierul nostru, în hotărârea ei de a rămâne înrădăcinată acolo chiar şi când teama i-a făcut pe mulţi dintre vecinii ei să se mute. Este ceea ce m-a atras la Barack când a intrat în biroul meu de la Sidley, afişând un zâmbet larg, plin de speranţă. Mai târziu, m-a ajutat să-mi depăşesc îndoielile şi vulnerabilităţile, făcându-mă să cred că, deşi viaţa familiei noastre era foarte mult expusă public, aveam să fim în siguranţă şi fericiţi

Şi mă ajută şi acum. Ca primă doamnă, am descoperit optimismul în cele mai surprinzătoare locuri. L-am găsit la  soldatul rănit de la Walter Reed care a refuzat mila celorlalţi, afişând pe uşa salonului un mesaj care le amintea tuturor că era şi puternic, şi plin de speranță. L-am găsit la Cleo CowleyPendleton, care s-a folosit de durerea pierderii propriului copil în lupta pentru legi mai bune pentru controlul armelor. L-am găsit şi la asistenta socială de la Liceul Harper care avea grijă să-şi exprime cu voce tare dragostea şi aprecierea pentru elevi de fiecare dată când trecea pe lângă ei, pe coridor. Şi l-am găsit mereu în inimile copiilor. Copiii se trezesc în fiecare dimineaţă crezând în bunătatea lucrurilor, în mirajul a ceea ce ar putea să fie. Credinţa lor este profundă şi lipsită de cinism. Le suntem datori să ne păstrăm puterea şi să ne continuăm eforturile ca să creăm o lume mai dreaptă şi mai umană. Pentru ei, trebuie să rămânem puternici şi să ne păstrăm speranţa, să recunoaştem că mai avem şi noi de crescut.

Portretele noastre, al meu şi al lui Barack, sunt expuse acum în Galeria Naţională de Portrete de la Washington, iar pentru asta suntem amândoi recunoscători. Mă îndoiesc că cine s-ar fi uitat la poveștile copilăriei noastre, la condițiile noastre de trai, ar fi putut anticipa că aveam să ajungem pe pereţii acelor săli. Picturile sunt frumoase, dar ceea ce contează cel mai mult este că vor rămâne acolo pentru a fi văzute de generaţiile tinere – că figurile noastre vor ajuta la demontarea prejudecății că trebuie să arăţi într-un anumit fel pentru a intra în istorie. Dacă noi suntem acolo, atunci vor putea fi şi mulţi alţii.

Sunt un om obişnuit care a avut şansa unei călătorii extraordinare. Împărtășesc povestea mea cu speranța că-i voi ajuta şi pe alţii să-şi facă loc cu poveştile şi vocile lor, dincolo de criteriile rigide care stabilesc unde e locul fiecăruia şi de ce. Am avut norocul să ajung în castele de piatră, în săli de curs ale unor şcoli şi în bucătării din lowa, încercând doar să fiu eu însămi, încercând doar să creez legături cu oamenii. Pentru fiecare uşă care s-a deschis pentru mine, am încercat să deschid uşa mea pentru alţii. Şi, în încheiere, aş vrea să mai spun doar atât: Hai să ne invităm unii pe alţii înăuntru. Poate atunci vom începe să ne temem mai puţin, să facem mai puţine presupuneri greşite, să scăpăm de partizanatele şi de stereotipurile care ne  despart inutil. Poate vom reuși să acceptăm că, în foarte multe privinţe, ne asemănăm. Nu este vorba despre perfecţiune. Nu este vorba nici despre o destinaţie finală unde trebuie să ajungi. E nevoie de putere ca să-ţi dai voie să devii cunoscut şi auzit, să-ţi asumi propria poveste şi să-ţi foloseşti adevărata voce. Şi e nevoie de bunăvoinţă pentru a fi dispus să-i cunoşti şi să-i asculţi pe ceilalţi. Iar, pentru mine, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.
____________________

Michelle Obama – Povestea mea (fragmente). Editura Litera, București – 2018.