Bunul-simț sau simțul bun?

Fiecare dintre noi avem o voce care ne șoptește ce e bine, ce nu e bine, ce ni s-ar potrivi și ce ne-ar fi util de evitat.

O voce care uneori abia se aude, alteori devine atât de insistentă încât, oricât am încerca să o ignorăm, nu ne dă pace. O numim intuiție, instinct, conștiință, voce interioară. Eu aș numi-o astăzi, simplu, simțul bun.

Acel ceva din noi care știe, uneori înainte ca mintea să găsească explicații, că o alegere ni se potrivește sau că suntem pe punctul de a face ceva împotriva noastră.

Și mă întreb cât de des îl ascultăm. Cât de des avem încredere în el și cât de des alegem să îl ignorăm pentru că altcineva știe, chipurile, mai bine decât noi ce ar trebui să facem cu viața noastră.

De ce m-am gândit astăzi la asta?

Pentru că 4 noiembrie este Ziua Bunului-Simț.

Da, există și o asemenea zi în calendar!

Am fost curioasă să aflu cine s-a gândit să o inventeze și, mai ales, de ce am ajuns să avem nevoie de o zi dedicată unui lucru care, cel puțin teoretic, ar trebui să ne însoțească în fiecare zi.

Povestea începe în anul 2007, când Bud Bilanich, autor și coach american, a inițiat Use Your Common Sense Day, adică Ziua Folosirii Bunului-Simț. A ales data de 4 noiembrie pentru că în această zi, în anul 1879, s-a născut Will Rogers, un umorist și comentator social american, cunoscut pentru observațiile sale despre oameni, viață și înțelepciunea practică.

Scopul acestei zile era să le reamintească oamenilor să își folosească judecata sănătoasă, discernământul și bunul-simț în deciziile de fiecare zi.

Nu este o sărbătoare oficială instituită de ONU, ci o inițiativă care a ajuns să fie preluată de diverse calendare ale zilelor tematice.

Bun. Și acum vine întrebarea mea.

De ce avem nevoie de o zi în care să ne amintim să avem bun-simț?

Ce facem în celelalte 364 de zile? Îl ținem în sertar și îl scoatem pe 4 noiembrie, îl ștergem de praf, îl admirăm puțin și apoi îl punem la loc?

Mi se pare interesant cum am ajuns să dedicăm câte o zi lucrurilor care ar trebui să fie firești. Avem o zi a iubirii, una a bunătății, una a recunoștinței, una a fericirii și iată că avem și una a bunului-simț.

Oare pentru că le practicăm atât de rar încât avem nevoie să ni le reamintim?

Dar nu despre bunul-simț în accepțiunea lui obișnuită vreau să vorbesc astăzi.

Nu despre cei șapte ani de acasă, despre cum salutăm, cum vorbim, cum ne comportăm la masă sau în societate. Nu despre regulile de politețe pe care le-am învățat și pe care, uneori, le respectăm doar atunci când ne vede cineva.

Vreau să vorbesc despre ceva ce mi se pare mult mai important.

Despre simțul bun din noi. Despre acea busolă interioară care ne poate călăuzi, dacă îi permitem.

Gândiți-vă puțin.

De câte ori ați simțit că ceva nu este în regulă, dar ați mers mai departe?

De câte ori ați știut că o anumită alegere nu vi se potrivește, dar ați făcut-o pentru că așa trebuia, pentru că așa făceau ceilalți sau pentru că nu voiați să dezamăgiți pe cineva?

De câte ori ați spus „da”, deși tot ce era în voi spunea „nu”?

Și de câte ori, după ce lucrurile au luat o întorsătură neplăcută, v-ați spus: „Am știut eu! Am simțit de la început!”?

Ei bine, despre asta vorbesc.

Despre acea capacitate a noastră de a simți ce ne este potrivit și despre felul în care, de-a lungul vieții, am învățat să ne îndoim de ea.

Când am început să avem mai multă încredere în ceilalți decât în noi?

Un copil mic știe când îi este foame, când este obosit, când vrea să fie luat în brațe și când nu vrea să fie atins. Știe ce îi place și ce nu îi place. Nu are nevoie să îi explice cineva ce simte.

Apoi începe să învețe cum trebuie să se comporte.

„Nu e frumos!”

„Nu se face!”

„Nu mai plânge!”

„Fii cuminte!”

„Nu vorbi neîntrebat!”

„Fă ce ți se spune!”

Și, treptat, copilul începe să descopere că ceea ce simte el nu este întotdeauna acceptabil pentru cei din jur.

Că, pentru a fi iubit, apreciat, acceptat, uneori trebuie să renunțe la ceea ce simte și să facă ceea ce se așteaptă de la el.

Nu spun că educația este inutilă sau că un copil nu are nevoie de limite. Dimpotrivă. Dar este o diferență între a-l învăța să îi respecte pe ceilalți și a-l învăța că ceilalți sunt întotdeauna mai importanți decât el.

Iar mulți dintre noi am crescut cu această confuzie.

Am învățat că a avea bun-simț înseamnă să nu deranjezi, să nu superi, să nu contrazici, să nu refuzi.

Să fii disponibil, să fii înțelegător, să lași de la tine.

Și, uite așa, am ajuns să confundăm bunul-simț cu sacrificiul de sine.

Culmea este că un om care își ignoră permanent propriile nevoi este adesea considerat un om cu foarte mult bun-simț.

„Ce om bun! Nu spune niciodată nu!”

Dar oare faptul că nu poate spune „nu” este o dovadă de bun-simț sau poate fi semnul că nu și-a dat niciodată voie să conteze și el?

Bunul-simț începe cu respectul față de tine

Vorbim foarte mult despre respect.

Vrem să fim respectați de parteneri, de copii, de părinți, de prieteni, de colegi. Ne deranjează când cineva nu își respectă promisiunile, când întârzie, când nu ține cont de timpul nostru, când spune una și face alta.

Și este firesc să ne deranjeze.

Dar aș vrea să vă întreb ceva.

Voi cât de mult vă respectați propriul cuvânt?

De câte ori v-ați promis că de luni începeți să aveți mai multă grijă de voi?

Că vă odihniți, că faceți mișcare, că vă ocupați de un proiect important, că nu mai acceptați un anumit comportament, că vă faceți timp pentru ceva ce vă doriți de ani întregi?

Și de câte ori ați încălcat aceste promisiuni?

Nu pentru că ar fi apărut ceva cu adevărat imposibil de depășit, ci pentru că, din nou, altceva sau altcineva a devenit mai important.

Iar apoi v-ați promis din nou.

Și din nou.

Până când, la un moment dat, propriile promisiuni au început să nu mai valoreze mare lucru nici măcar pentru voi.

Ne supărăm când ceilalți nu se țin de cuvânt. Dar când noi nu ne ținem de cuvânt față de noi înșine, găsim imediat explicații.

Nu am avut timp. Am fost obosiți. Au apărut alte lucruri. Începem de mâine.

Și nu, nu vorbesc despre perfecțiune. Nu suntem roboți și nici viața nu funcționează după un program pe care îl putem controla în totalitate.

Vorbesc despre acea relație de încredere pe care o construim sau o distrugem prin propriile alegeri.

Pentru că atunci când nu îmi respect propriul cuvânt, prima persoană față de care îmi încalc promisiunea sunt eu.

Iar asta are legătură cu bunul-simț.

Cu simțul bun care îmi spune că, dacă ceva este important pentru mine, merită să tratez acel lucru cu aceeași seriozitate cu care tratez obligațiile față de ceilalți.

Și aici apare o întrebare incomodă.

Cum pot să pretind că ceilalți îmi respectă limitele dacă eu sunt prima persoană care le încalcă?

Cum pot să mă aștept ca timpul meu să fie prețuit dacă eu îl ofer oricui, oricând, indiferent de ceea ce am nevoie să fac pentru mine?

Cum pot să construiesc relații bazate pe respect reciproc dacă eu confund respectul cu obligația de a fi permanent pe placul celorlalți?

Asta nu înseamnă că suntem responsabili pentru lipsa de respect a altora. Fiecare om răspunde pentru propriul comportament.

Dar înseamnă că avem o responsabilitate față de noi.

Iar responsabilitatea aceasta nu poate fi delegată.

Simțul bun nu ne spune întotdeauna ceea ce ne convine

Mai este ceva ce mi se pare important.

Când vorbim despre intuiție, există tentația să credem că tot ceea ce simțim este adevărat și că ar trebui să ne urmăm fiecare impuls.

Dar nu este chiar așa.

Uneori ceea ce numim intuiție este frică. Alteori este o experiență veche care ne face să reacționăm într-un anumit fel. Uneori este doar dorința de a evita ceva neplăcut.

De aceea cred că simțul bun are nevoie să lucreze împreună cu discernământul.

Să ne ascultăm, dar să ne și întrebăm de unde vine ceea ce simțim.

Mă opresc pentru că această situație chiar nu mi se potrivește sau pentru că mi-e teamă să încerc ceva nou?

Spun „da” pentru că asta îmi doresc sau pentru că mi-e frică să nu fiu respins?

Rămân pentru că aleg să rămân sau pentru că nu am curajul să plec?

Și, uneori, poate cea mai grea întrebare: fac ceea ce este bine pentru mine sau ceea ce îmi este familiar?

Pentru că familiarul nu este întotdeauna sănătos. Iar ceea ce ne face bine nu este întotdeauna confortabil.

Uneori simțul bun ne spune să avem răbdare. Alteori ne spune că am avut destulă.

Uneori ne spune să iertăm. Alteori ne spune să nu mai permitem repetarea aceluiași comportament.

Uneori ne îndeamnă să continuăm, chiar dacă este greu. Alteori ne arată că insistăm într-o direcție care nu ne mai duce nicăieri.

Important este să învățăm să facem diferența.

Respectul nu înseamnă să fii de acord cu mine

Și pentru că tot vorbim despre bun-simț, aș vrea să ating și un alt aspect.

Am observat că oamenii vorbesc foarte frumos despre respect până în momentul în care cineva are o altă părere decât ei.

Atunci, dintr-odată, cel care nu este de acord devine lipsit de bun-simț.

Dar de când a devenit acordul o condiție a respectului?

Eu pot să am o părere și tu poți să ai alta. Pot să îți ascult argumentele fără să fiu obligată să le accept. Pot să îți respect dreptul de a alege fără să fac aceeași alegere.

Și pot să îți spun că ai greșit fără să te jignesc.

La fel cum pot să recunosc că am greșit fără să consider că prin asta devin mai puțin valoroasă.

Mi se pare că aici avem încă foarte mult de învățat.

Să nu confundăm respectul cu aprobarea.

Să nu confundăm sinceritatea cu agresivitatea.

Să nu confundăm bunătatea cu lipsa limitelor.

Și să nu confundăm bunul-simț cu obligația de a accepta orice.

Uneori, cea mai mare dovadă de respect este să îi spui omului adevărul, chiar dacă nu este ceea ce își dorește să audă.

Să îi spui că nu poți face ceva, în loc să promiți și să nu te ții de cuvânt.

Să recunoști că ai greșit, în loc să construiești o întreagă poveste pentru a demonstra că vina aparține altcuiva.

Pentru mine, toate acestea țin de bunul-simț.

Nu de cel afișat în societate, ci de cel pe care îl ai și atunci când nu te vede nimeni.

Și atunci, la ce ne folosește Ziua Bunului-Simț?

Mă întorc la 4 noiembrie.

La această zi care, din 2007, încearcă să ne amintească un lucru atât de simplu: să ne folosim bunul-simț.

Poate că ar fi util să o privim ca pe o invitație la o verificare personală.

Nu să ne uităm în jur și să facem inventarul oamenilor lipsiți de bun-simț. Asta știm să facem foarte bine și fără o zi specială.

Ci să ne uităm puțin la noi.

La ceea ce spunem și la ceea ce facem.

La promisiunile pe care le respectăm și la cele pe care le încălcăm.

La limitele pe care le cerem celorlalți să le respecte, dar peste care noi trecem fără să clipim.

La felul în care ne tratăm când greșim.

La cât de mult ne ascultăm vocea interioară și la cât de repede o reducem la tăcere atunci când ne spune ceva ce nu ne convine.

Și poate că ar merita să ne întrebăm de ce avem atât de multă nevoie de confirmarea celorlalți pentru lucruri pe care, undeva în interiorul nostru, le știm deja.

Nu cred că bunul-simț se măsoară în câte reguli de politețe cunoaștem sau în cât de frumos știm să vorbim despre valori.

Cred că se vede mai ales în felul în care trăim acele valori.

Este ușor să vorbești despre respect. Mai greu este să respecți o promisiune atunci când nu îți mai convine.

Este ușor să vorbești despre sinceritate. Mai greu este să recunoști că ai greșit.

Este ușor să vorbești despre responsabilitate. Mai greu este să nu mai cauți vinovați pentru propriile alegeri.

Și este foarte ușor să le explici altora cum ar trebui să trăiască. Mult mai greu este să îți asculți propriul simț bun și să îți asumi ceea ce îți spune.

Așa că astăzi nu vă invit să fiți mai politicoși, mai amabili sau mai atenți la bunele maniere.

Vă invit să vă ascultați.

Să vă întrebați ce anume din viața voastră este în acord cu ceea ce simțiți, cu ceea ce credeți și cu ceea ce spuneți că este important pentru voi.

Să observați unde spuneți „da” doar pentru a nu supăra, unde vă încălcați propriile promisiuni și unde așteptați de la ceilalți un respect pe care voi nu vi-l acordați.

Și, dacă descoperiți că v-ați îndepărtat de voi, să nu transformați această descoperire într-un nou motiv de vinovăție.

Folosiți-o pentru a schimba ceva.

Poate un singur lucru, dar unul concret.

O promisiune pe care să o respectați. O limită pe care să nu o mai încălcați. Un adevăr pe care să aveți curajul să îl recunoașteți.

Pentru că bunul-simț nu ar trebui să fie un eveniment în calendar.

Ar trebui să fie prezent în fiecare zi, în relația cu noi și în relațiile cu ceilalți.

Și, dacă tot îl sărbătorim astăzi, eu aș începe cu o întrebare:

Dacă simțul tău bun ar putea să îți vorbească astăzi, fără să îl întrerupi, fără să îl contrazici și fără să cauți imediat o justificare, ce crezi că ți-ar spune?

Poate că ar merita să îl asculți.

Nu doar astăzi, 4 noiembrie.

Ci în fiecare zi.