7.1. Natura și definiția scenariului

Împreună cu ideea de stare a Eului, „scenariul de viaţă” a devenit o componentă centrală a AT. Definit iniţial ca „un plan de viaţă inconştient” („Principles of Group Treatment”, 1966), mai târziu a fost prezentat ca „un plan de viaţă făcut în copilărie, întărit de părinţi, justificat de evenimente ulterioare şi culminând într-o alternativă aleasă” („What Do You Say After You Say Hello”, 1972).

Înainte de a intra în detaliile acestei definiții, voi descrie scenariul de viaţă și într-o altă manieră:

Imaginează-ți că, încă de la naștere, ești un scriitor talentat, începi să îți scrii povestea vieții odată cu prima respirație, iar la vârsta de 4 ani ai stabilit deja reperele fundamentale ale existenței tale narative. La 7 ani povestea este definitiv completată cu principalele detalii și până la începutul adolescenței nu mai ai de făcut decât mici corecturi și adăugiri, ici și acolo. În adolescenţă ajuns, publici o ediție revizuită și adaptată la noile personaje apărute în viața ta.

Asemenea tuturor poveștilor, capodopera ta are un început, o parte de mijloc și un final. Ea rulează eroi, eroine, inamici, protectori şi figuranți. Este construită în jurul unei teme principale și ramificată în câteva subteme.

Poate fi o comedie sau un „thriller”, o dramă memorabilă sau o producție de mâna a doua, poate fi plină de violenţă, umor sau sex.

Oricum ar fi, în pragul vârstei adulte începuturile povestii nu se mai află în spațiul psihologic al memoriei conștiente. Fără a fi conștient, tu trăiești acum povestea pe care ai scris-o singur, cu mult timp în urmă.

Această poveste este chiar SCENARIUL TĂU DE VIAŢĂ. Iată în ce constă:

1. Scenariul este un plan de viaţă.
Ideea unor patern-uri comportamentale adulte derivate din copilărie nu este deloc nouă, ea fiind împărțită de AT cu alte abordări psihologice sau terapeutice. Originalitatea AT provine din ideea unui plan SPECIFIC de viaţă pe care copilul îl pune la punct, mai degrabă decât o perspectivă generală asupra lumii. Acest plan de viaţă are structura exactă a unei drame, cu debut, mijloc și deznodământ.

2. Scenariul este orientat către o plată finală.
Teoria sugerează că, pe măsură ce adulții își joacă scenariul, ei aleg inconștient acele comportamente care să-i apropie de scena pe care ei înșiși au proiectat-o în copilărie și care reprezintă recompensa sau pedeapsa finală pentru întreaga lor viaţă.

3. Scenariul este expresia unei decizii.
Aceasta înseamnă că orice scenariu de viaţă este scris în urma unui act decizional, realizat de copil. Decizia este influențată de părinți și mediul înconjurător, dar aparține copilului. Un exemplu devenit faimos în AT este al celor doi frați cărora mama lor obișnuia să le spună: „O să ajungeți la spitalul de nebuni”. Predicția sa confirmat, numai că unul a ajuns acolo ca pacient, iar celălalt ca psihiatru.

Spre deosebire de sensul lui obișnuit, termenul „decizie” este folosit în AT într-o manieră tehnică. Decizia copilului nu este rezultatul unui proces rațional, specific modalităților adulte de adoptare a unei decizii (lucru de înțeles, de altfel, din moment ce mintea copilului se află în stadiul gândirii simbolice), ci al unor procese de natură emoțională, fiind luate înainte de asimilarea limbajului. Prin urmare, decizia depinde de un tip de testare a realității foarte diferit de cel folosit de adulți.

4. Scenariul este întărit de părinți.

Deși părinții nu participă la luarea deciziei, ei pot exercita o influenţă majoră. Încă de la început, părinții oferă mesaje, verbale și nonverbale, de care copilul va ține cont în construirea unei imagini despre sine și ceilalți. Mesajele formează un cadru de referință căruia copilul îi răspunde prin deciziile pe care le ia.

5. Scenariul este stocat sub pragul conştientei în viaţa adultă, contactul cu anii copilăriei nu mai este mijlocit decât de vise, reverii sau fantasme. Dacă nu ne dedicăm o parte din timp pentru a descoperi şi a înţelege scenariul, există toate şansele să fim inconştienţi de primele decizii luate, deşi ascultăm cu fidelitate de ele în viaţa pe care o ducem. Cu alte cuvinte, şi în chip cu totul paradoxal, neîmplinirile sau insatisfacţiile majore cu care ne confruntăm, departe de a fi întâmplătoare, sunt căutate cu asiduitate chiar de noi.

6. Realitatea este astfel interpretată încât să justifice scenariul Evenimentele care urmează deciziilor timpurii sunt astfel definite încât să justifice luarea lor. Aceste „definiţii” sunt realizate din starea Eului Copil, care percepe orice ameninţare la adresa scenariului său ca un pericol pentru satisfacerea nevoilor personale sau chiar pentru supravieţuirea sa.

7.2. Rădăcinile scenariului

A. Deciziile incorporate în scenariu reprezintă cea mai bună strategie la care copilul poate recurge pentru a supraviețui într-o lume percepută ca ostilă.

Vulnerabil într-o lume populată de giganti, lipsit de cuvinte și o gândire coerentă, copilul crede că dacă Mama și Tata pleacă, el va muri. Fără o înțelegere a timpului, crede că dacă Mama nu vine atunci când e solicitată, ea nu va mai veni niciodată. Temându-se de moarte sau de abandon, copilul începe să scrie scenariul dintr-o poziție neprivilegiată. El decide, în baza unei cunoașteri minime, asupra strategilor de a rămâne viu și ași
împlini nevoile.

B. Deciziile sunt întemeiate pe trăiri emoționale.

Experiența emoțională a copilului este compusă din furie, disconfort, extaz și frică intensă. Deciziile sale derivă din aceste trăiri extreme și nu este de mirare că ele sunt, de asemenea, extreme.

În logica infantilă, particularul devine imediat general. Dacă mama oferă răspunsuri inconsistente la chemările copilului, acesta nu se mulțumește cu concluzia „Nu pot avea încredere în Mama”, ci avansează pseudoraţionamentul până la „Nu pot avea încredere în oameni”.

Dacă i se naște un frate, care deturnează astfel o parte din atenția ce-i era inițial alocată, propoziția „Vreau să-l ucid pentru că o îndepărtează pe mama de mine” este echivalentă cu „L-am ucis”. Concluzia pe care o trage,
„Prin urmare sunt rău” îl poate urmări mai târziu, în viața adultă, sub forma unui vag sentiment de vinovăție pentru o „crimă” pe care nu a comis-o niciodată.

7.3. Învingători, învinși sau prudenți?

În AT, scenariul învingător presupune atingerea scopului declarat. Dacă, fiind copil, am decis să devin un mare conducător și, adult fiind, am devenit, sunt un învingător. Dacă am hotărât să devin un exclus social (de exemplu, un vagabond sau cerșetor) și am ajuns o astfel de persoană sunt, de asemenea, un învingător. Cum se poate observa, succesul scenariului este raportat la obiectivele individuale, fixate în copilărie, şi nu la telurile social-dezirabile.

Invers, scenariul perdant se referă la eșecul atingerii obiectivelor propuse. În plus, contează și gradul de confort ce caracterizează întregul proces.

Astfel, dacă am hotărât să devin un mare om de afaceri și sfârșesc prin a da faliment sunt, evident, un ratat. Dar sunt un ratat, de asemenea, dacă am devenit un mare om de afaceri și nu mă pot bucura de această realizare din cauza presiunii permanente pe care o reclamă statusul meu.

Prudenții, pe de altă parte, sunt cei care nu-și asumă riscuri prea mari, preferând să ducă o viaţă banală. Câștigurile lor nu sunt mari, dar nici pierderile nu sunt mari. Nu vor fi niciodată șefi, după cum nu vor fi nici șomeri.

Diferența esențială dintre învingători și învinși este faptul că primii operează cu mai multe alternative, pe când ultimii mizează pe una singură.

Când una din opțiuni dă greș sau se blochează, învingătorul face apel la altele, până când reușește. Învinsul, însă, mizează totul pe o singură carte. Dacă aceasta este necâștigătoare, el abandonează.

De fapt, scenariile nu sunt atât de clare. Setul individual de decizii infantile poate conține componente câștigătoare (de exemplu, în relațiile personale), dar și non-câștiguri (formă fizică) sau ratări (activitatea
profesională). Combinațiile de decizii sunt personalizate și fac scenariile de viaţă să difere între ele.

7.4. Scenariul în viaţă adultă

Asemenea altor terapii, AT afirmă că adulții recurg la strategii infantile pentru a rezolva principala problemă a copilăriei, cum să obții atenție și iubire necondiționată. Când răspundem realității de aici-și-acum ca și cum ar fi lumea primelor noastre decizii SUNTEM ÎN SCENARIU, ceea ce este tot una cu a spune că suntem angajați în trăiri și comportamente prescrise.

Deși nu pot fi prezise exact momentele când scenariul ne acaparează și ne subjugă, există doi factori care le fac mai ușor de recunoscut:

— Situația de aici-și-acum este percepută ca stresantă.

Stan Woolams („Cure?”, 1980) a propus o scală a stresului de la 1 la 10.

Cu cât stresul este mai mare, cu atât probabilitatea de a intra în scenariu este
mai mare.

Dacă am o neînţelegere cu şeful meu, nivelul acceptabil al stresului (4, de exemplu) îmi permite să stau în afara scenariului și să încerc să rezolv problema din starea de Eu Adult. Dacă neînţelegerea degenerează în conflict (stres de nivel 8), alunec în scenariu și acţionez cu Eul Copil, activând aceleași gânduri și trăiri pe care le aveam în copilărie, în faţa unei figuri autoritare.

De aici rezultă limpede cum analiza şi înţelegerea scenariilor ne poate permite să ne creştem substanţial toleranţa la frustrare, făcând faţă stresului prezent, fără a mai recurge la gesturi, reacții sau strategii infantile.

A” Situaţia de aici-și-acum seamănă, într-o anumită măsură, cu o situație stresantă din copilărie.

Situația prezentă este asemenea unui resort, care ne catapultează înapoi, în copilărie. Fără a fi conștienți, îi identificăm pe cei din jurul nostru, uneori, cu figuri semnificative din trecut: părinti, frați, bunici. Numit în psihanaliză „transfer”, fenomenul este desemnat în AT, colocvial, ca „a pune o faţă cuiva”.

Când sunt în conflict cu șeful meu și sunt înlănțuit de scenariu, îi pun șefului fața unei figuri autoritare din copilărie.

Scenariul de viaţă este un concept atât de important în AT deoarece explică elegant comportamentul oamenilor.

Această înțelegere este în mod special necesară în cazul comportamentelor nevrotice sau autodistructive.

Când suntem în scenariu, ne agăţăm de deciziile timpurii. La timpul lor, ele au fost cele mai bune modalităţi de a supravieţui. Ca adulţi în starea Eului Copil, încă mai credem în asta. În consecinţă, aplicăm aceleaşi strategii inadecvate şi ne consolidăm şi mai puternic scenariul, obţinând rezultate nesatisfăcătoare şi spunândune:

„Bineînţeles, lumea este aşa cum am decis eu că este”.

Fiecare element care ne „confirmă” scenariul ne apropie de plata finală.

De exemplu, dacă am decis în copilărie că oamenii mă resping și că voi muri singur și nefericit, ca adult mă comport astfel încât să fiu respins din nou și din nou. Cu fiecare respingere convingerea mea se întărește și mă apropie de un final cu adevărat trist. Contrapartea inconștientă a acestei convingeri poate fi
ideea fantezistă că finalul îi va schimba pe „Mama și Tata”, care mă vor accepta
și iubi, în sfârșit.

Credințele magice de acest tip sunt adesea inspirate de poveștile din copilărie, care ne învăță că ceva minunat ni se întâmplă numai dacă suferim suficient de mult pentru a merita. De exemplu, pentru a fi apreciat și faimos
trebuie mai întâi să fii urât sau caraghios. Pentru ați găsi aleasa inimii trebuie să cercetezi cu atenție turnurile castelelor, după cum pentru a-l întâlni pe cel predestinat trebuie mai întâi să fii închisă în turn și să aștepți în singurătate.

Mai târziu, în viața adultă, Eul Copil continuă a se sprijini pe astfel de credințe magice. Dacă rezultatul scontat nu apare, concluzia logică este că nu a suferit suficient pentru a merita salvarea. Ieșirea din scenariu e posibilă prin renunțarea la credințe în lumea perfectă și dreaptă a poveștilor. De la nivelul Eului Adult, ne putem orienta într-o lume imperfectă în care satisfacțiile sunt totuși posibile.

____________________

Adrian Nuță – Secrete și jocuri psihologice – Analiza Tranzacțională (AT) (fragment).