Orice formă de violență și de ofensă aplicată ție însuti este deci inutilă. De fiecare dată când oamenii au renunțat să utilizeze violenta, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel putin în lumea occidentala, toate justificările violentei la adresa femeilor („bate-ți nevasta
zilnic, că, dacă tu nu știi de ce, va găsi ea motivul”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a deținuților („au meritat-o cu vârf și îndesat”) etc. Violentată față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de-a proceda. Violența față de sine nu are decât un înțeles, și chiar și atunci limitat: e înțelesul expresiei „te violenta”, care înseamnă a te constrânge. Dar să te violentezi, e clar că nu merge, o dată pentru totdeauna. Este o dublă suferință. Ea pregătește întoarcerea violenței la următoarea dificultate. Ea mai riscă și să faciliteze răspândirea ei de jur împrejurul nostru: violența noastră față de noi înșine îi poate contamina pe cei apropiați sau pe copiii noștri, prin simplul fapt că ei ne văd procedând astfel față de noi înșine.
Îmi amintesc de un pacient de-al meu, în cazul căruia unul dintre lucrurile care îl convinseseră să renunțe la autoviolență fusese privirea copiilor săi: „Ceea ce m-a făcut să mă schimb sunt copiii mei: nu am vrut să le transmit acest lucru. Când eram înfuriat pe mine însumi, țipam la mine, mă făceam în toate felurile urlând prin apartament „Ce prost poți să fii, ce prost poți să fii!” Mă pedepseam refuzând să ies la plimbare cu familia în weekend, să merg la o petrecere de familie sau la o gustare la niște prieteni. Copiii mei înțelegeau încetul cu încetul că așa reacționam eu la eșecurile mele. Într-o zi l-am văzut pe fiul meu mai mare insultându-se și enervându-se pe sine din cauza unei teme la matematică pe care nu reușea să o facă, folosind la adresa lui aceleași insulte ca acelea pe care le utilizam la adresa mea. Am fost răscolit. Atunci mi-am spus: asta vrei să-i invenții? Asta vrei să le lași? Așa vrei să se poarte cu ei înșiși? Eu, unul, știu de unde mi se trag toate astea. În orice caz, știu măcar una dintre surse: toată copilăria l-am văzut pe tatăl meu făcând la fel. Nu accept în ruptul capului să transmit mai departe chestia asta.”
Eradicarea violenței durează, mult, când te-ai obișnuit cu ea, sub presiunea problemelor stimei de sine proprii. Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor încerca să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vor face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să, fie mai puțin… violente.
________________________
Cristophe Andre – Imperfecți, liberi și fericiți (fragment)
