Una dintre cele mai puternice influente asupra copiilor este dată de viată netrăită a părinților.
Mulți părinți încă nu au înțeles că fiecare e aici, pe pământ, pentru el, pentru propriile, lecții pentru a-ți experimenta unicitatea.
Câte visuri neîmplinite, nevoi nesatisfăcute, poziții sociale neatinse, au fost înghesuite în cufere și geamantane și apoi lăsate sau impuse ca și moștenire copiilor. De câte ori li s-a trasat un drum pe care nu-l voiau, care nu avea nicio legătură cu ei.
Câți dintre copii au știut să refuze o astfel de moștenire? Câți au avut curajul sa-și înfrunte părinții, uneori chiar neamul, și să-ți urmeze menirea.
Câți dintre ei s-au conformat și-au încercat să se adapteze, să trăiască, lăsând la rândul lor alte bagaje urmașilor?
Câți și-au urmat vocația indiferent de consecințe?
Mi-aș dori să faci asta . . . să urmezi anumite studii, pentru că eu nu am putut, să alegi femeia/bărbatul care-mi place mie, … și vrei nu vrei doctor, profesor sau nu mai știu ce altceva să te faci.
Dacă nu faci cum zic eu . . . Nu o să fie bine, o să-ți pară rău, nu o să te susțin, te dezmoștenesc, nu mai ești copilul meu, înseamnă că nu mă iubești, că nu-ți pasă de mine, care m-am sacrificat pentru binele tău.
Eu știu mai bine, am mai multă experiență . . . Incontestabil, dar calitatea ei? Experiențele și concluziile la care ai ajuns în urma lor mi se potrivesc și mine, copilului tău?
Adică, să nu mă scoți tu copil, pe mine părinte din zona mea de confort.
Toate acestea sub sloganul: să-ți fie bine, pentru binele tău și neapărat cu iubire necondiționată. Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!
Eu am fost un copil-rebel, când era ceva musai primul lucru la care mă gândeam era cum să fac să nu . . . Dacă a fost bine sau nu? Am dat cu capul, am învățat, am căzut, m-am ridicat și sunt ceea ce sunt. Am început o grămadă de lucruri, școli, proiecte, ocupații. Pe unele le-am dus până la capăt, pe altele le-am abandonat când nu mi-au mai servit, când nu m-am mai regăsit în ele. Curaj, nebunie, inconștiență? Poate da, poate nu. Acum știu că m-am lăsat ghidată de ceva din interiorul meu, acea voce pe care am ascultat-o mai greu la început, pentru că mintea venea cu rațiunea ei, dar pe care în timp am învățat să o ascult. Cu toate riscurile am urmat-o și mi-e bine, din ce în ce mai bine. Toate experiențele și evenimentele pe care le-am trăit m-au adus aici. A regret ceva din ele ar însemna să neg o parte din mine.
Și tocmai pentru că așa au funcționat lucrurile în cazul meu, multă vreme, mi-a fost destul de dificil să înțeleg cum alții n-au făcut la fel. Cum s-au lăsat ghidați precum marionetele.
Câți părinți și-au descurajat copiii când aceștia au vrut să-și urmeze drumul.
Câți părinți ce nu și-au urmat vocația, care nu au reușit în cariera, pe care de multe ori nici măcar nu o aleseseră, ei au dat mai departe propriile lor nereușite: caută-ți ceva din acre se câștigă, nu-ți face meserie din ceva ce-ți place(ca să ai un loc de refugiu).
Câți copii au urmat școli, cariere pe care nu și le doreau, doar pentru că așa au vrut părinții sau așa era tradiția familiei. De 7 generații bărbații sunt avocați, doctori sau nu mai știu ce.
Câți părinți și-au descurajat copiii când aceștia au vrut să-și urmeze drumul.
Câte relații de cuplu au fost descurajate sau încurajate de mame și tați care au fost sau nu de acord cu partenerul sau partenera de viață a copilului lor. Cât s-au străduit unii părinți să demonstreze că alegerea copilului(chiar dacă acesta are 40 de ani) este proastă, nepotrivită și-l va face nefericit, ne-conștientizând cât rău îi fac copilului prin actiniile lor. Și toate acestea din cauza vieții trăite nesatisfăcător de către părinți, a proiecțiilor, a concepțiilor și preconcepțiilor despre relații, căpătate în urma experienței personale.
Câte femei și câți bărbați s-au căsătorit cu dragostea vieții lor și s-au complăcut apoi în relații nefuncționale, toxice și apoi și-au sfătuit copiii să rămână la rândul lor în astfel de relații. Te-ai căsătorit până la moarte, în neamul nostru nimeni nu a divorțat, ce vrei să ne faci de râs.
Câte mame și-au sfătuit fiicele să caute relații stabile material, să caute pe cineva care să aibă grijă de ele (de parcă erau schilode), pentru că oricum dragostea trece. Sau să treacă cu vederea infidelitatea partenerului; toți bărbații înșală, fii deșteaptă și nu-l lăsa, cum o să descurci singură, și pe mine m-a înșelat. Și astfel o femeie nefericită, condamnă o alta la nefericire.
Câți părinți nefericiți în propriile relații și-au încurajat copiii să rămână îi relații toxice de dragul copiilor.
Câți părinți și-au descurajat copiii când aceștia au vrut să-și urmeze drumul. Câți copii încă au locul de muncă, profesia, partenerul de viață, casa, alese de către părinți sau în concordanță cu dorințele acestora.
Câți copii au avut au avut puterea să îți ia viața în propriile mâini.
Drumul spre iad este pavat cu intenții bune, pentru că toate aceste abuzuri asupra copiilor sunt făcute din dragoste. Iubirea față de copil este invocată pentru a justifica comportamentul părinților. Însă, toate aceste intenții bune și iubirea asociată nu sunt decât proiecții al părinților, ale neîmplinirii lor, a dorinței acestora de a-și realiza visurile printr-o altă persoană(copilul).
Pentru unii părinți propriile vise sunt mai importante decât copiii lor. De aceea fac tot ce pot ca obțină acest lucru, fără a se gândi măcar o clipă la suferința pe care le-o provoacă, la șansele pe care i le răpesc copilului, la faptul că la nu moment dat copilul său, rupt de propriile vise, va ajunge la fel de nefericit ca și ei.
Uneori acest proces se propagă de-a lungul generațiilor, acumulând multă suferință, frustrare, neîmplinire, chiar boală. Și toate acestea până când copilul sau un copil de-a lungul lanțului genealogic va spune NU și va merge pe drumul trasat de el.
Până când alegerile tale, direcția în care te îndrepți este trasată de către altcineva, în speță, de către părinți ești sclavul vieții netrăite de către aceștia.
Aceste legături sunt atât de subtile încât uneori devin invizibile. Unor copii li se pare absolut normal să facă pe placul părinților, să urmeze deciziile pe care aceștia le-au luat pentru ei, că doar aceștia l-au crescut și l-au făcut om.
Eliberarea vine odată cu conștientizarea și asumarea. Abia atunci copilul, chiar dacă are 40 de ani are capacitatea de a-și recupera viața, de a deveni propriul stăpân.
Așa se explică rupturile, schimbările bruște de macaz, uneori chiar îndepărtarea de familia de proveniență. Așa ajung unii adulți, conștientizând, care nu se simt bine să aibă curaj și să facă schimbări; să-și schimbe locul de muncă, să-și schimbe profesia, să de mute din casa părintească, să divorțeze, să întemeieze noi relații, lucruri de neconceput cu ceva vreme în urmă.
Am întâlnit în practică adulți, 30 – 50 de ani, nefericiți pentru că nu au avut curajul să-și urmeze calea. Oameni care și astăzi, unii dintre ei, nu au curajul să facă schimbări. Care au rămas captivi în trecut, care acum se consideră victime ale alegerilor de atunci.
Cheia este asumarea. Acceptarea faptului că atunci te-ai complăcut în acea situație sau nu ai fost destul de puternic să faci lucrurile diferit, adică așa cum ți-ai dorit. Dar astăzi cine te oprește? De ce nu poți să mergi mai departe? De ce ai rămas agățat în trecut?
Cel mai bun lucru pe care-l poate face un părinte pentru copilul lui este să-și trăiască propria viață. Să îți asume datoria de părinte – aceea de a-l sprijini pe copil până când poate să se descurce singur (până e cu pâinea în mână). Părinții să trăiască pentru ei, nu prin copil sau pentru copil.
Mulțumesc Cerului, mie și neamului în care m-am născut. Am avut susținerea părinților mei, chiar și atunci când nu au fost de acord cu alegerile mele. Multă vreme nu am știut să apreciez acest lucru și când mi s-a spus ce norocoasă ești să fi crescut într-o astfel de familie mi s-a părut ceva normal, ceva care mi se cuvenea de drept.
Mulțumesc mama, mulțumesc tata! Vă iubesc, fiți binecuvântați!
Tu a cui viață o trăiești?
_______________________
Publicat la 04.04.2016 pe lumeaprivitaaltfel.ro
Foto credit: pixabay.com
