Tu nu mă înțelegi!

Tu nu mă înțelegi!

Din acest motiv, nu trebuie să ne mire că femeile se plâng deseori că nu sunt înţelese de partenerii lor, reversul fiind la fel de valabil. Şi lingvista Deborah Tannen vorbeşte în cartea ei You Just Don’t Understand: Women and Men in Conversation (Tradusă sub titlul Ce spun eu şi ce înţelegi tu ) despre cross purposes, „intenţiile contrare” care apar în conversaţiile dintre ei. Femeile trăncănesc şi astăzi la fel ca în peştera primordială, unde asigurau coeziunea tribală ocupându-se împreună de treburile zilnice, timp în care îşi povesteau între ele întâmplări mai mult sau mai puţin fericite şi îşi vărsau sufletul, în vreme ce bărbaţii recurg în continuare la conversaţie mai ales ca mijloc de rezolvare a unor probleme reale sau presupuse.

Atunci când cele două atitudini intră în coliziune fără să treacă prin vreun filtru, „limbajul de relatare” al bărbaților și „limbajul de conexiune” al femeilor reprezintă o perpetuă sursă de neînțelegeri, așteptări neîmplinite și dezamăgiri profunde. Dacă vânătorii de odinioară erau obligaţi prin natura activităţii lor să confirme că au recepţionat şi înţeles o indicaţie printr-o reacţie discretă, care să nu pună pe fugă animalul, un gest scurt din cap sau o şoaptă, un asemenea comportament li se poate părea femeilor de astăzi un semn de ignoranţă şi răceală. Când o femeie îi relatează bărbatului ei o problemă, o face la fel ca în vechiul cerc din peşteră şi cu un scop precis: ca să-şi „ia de pe suflet” o durere. Şi se aşteaptă, bineînţeles, ca el să o asculte şi să-şi arate compătimirea, însă el – vânător preocupat doar să fie eficient – îi propune imediat soluţia perfectă după părerea lui – care în acel moment nu are nicio valoare, din punctul ei de vedere.

Iar bărbatul, dacă are o problemă, nici nu se gândeşte să i-o dezvăluie soţiei. Preferă să-şi urmeze obişnuinţa străveche, să o rezolve cu propriile lui puteri, să se retragă în sine şi să întoarcă lucrurile pe toate feţele, până când consideră că a găsit soluţia. Femeile sunt înclinate să considere că ar fi un semn de lipsă de încredere, fără să ţină seama că un bărbat din Epoca de Piatră aflat la vânătoare de mamuţi nu avea cum să se întoarcă în tabără ori de câte ori avea dificultăţi pentru a i le povesti femeii lui, de la care să primească apoi sfaturi şi sprijin sufletesc.

Dacă ne vom compara pe noi, oamenii, cu cimpanzeii, în privinţa capacităţilor de comunicare, între masculii celor două specii practic nu apar diferenţe: în ambele cazuri, contactele sociale dintre ei iau forma unui soi de legături ierarhice. Este valabil şi pentru maimuţele masculi din grădina zoologică. În schimb, maimuţele femele aflate în captivitate sunt în măsură să dezvolte contacte sociale relativ complexe, asemănător cu femeile, lăsând impresia că o fac nu numai cu intenţie concretă sau de dragul unui avantaj personal, ci pur şi simplu dintr-o anumită simpatie. Nu trebuie să ne mire că prieteniile dintre femelele cimpanzeu crescute în grădina zoologică pot să dureze o viaţă, în vreme ce alianţele de convenienţă dintre semenii lor masculi sunt de regulă efemere.

Mecanismele care determină din vremuri imemoriale diferențele dintre modul de a vorbi al bărbaților și cel al femeilor se reflectă nu doar în limbaj, ci sunt recognoscibile şi în formele însoțitoare nonverbale, de mimică. În vreme ce o femeie reacţionează în general la cuvintele partenerului şi cu atât mai mult ale partenerei ei de discuţie cu o întreagă paletă de expresii faciale, exprimându-şi cât se poate de limpede compasiunea, în spatele mimicii bărbatului se ghiceşte vânătorul de demult, pornit să îi ascundă potenţialului adversar gândurile sale. Putem doar bănui că acesta este motivul pentru care mulţi bărbaţi încearcă să îşi acopere sentimentele sub imobilitatea izbitoare a feţei – însă este limpede că masca lor nu înseamnă că ar fi lipsiţi de simţăminte.

Investigaţiile făcute cu ajutorul aparaturii de magneto-rezonanţă capabile să evidenţieze activităţile cerebrale din timpul unei anumite acţiuni au arătat că bărbaţii trec prin emoţii la fel de intense ca femeile – însă evită de multe ori să şi le expună deschis. Faptul trebuie cu siguranţă atribuit în mare măsură principiului arhaic de educaţie aplicat băieţilor, de a le interzice încă de mici să plângă. „Bărbaţii sunt crescuţi să-şi reprime toate emoţiile, cu excepţia – în anumite circumstanţe – a supărării şi a furiei”, afirmă psihologul american Jonathan Kramer. „Sunt învăţaţi de la bun început să fie reţinuţi şi calmi, mai ales în situaţii dificile sau periculoase.”

___________________________

Jurgen Brater – Maimuța din tine (fragment)

Administrator

Leave a comment

Vă rugăm să introduceți un comentariu.
Te rog scrieți numele.
Vă rugam sa introduceți adresa dumneavoastră de email.
Te rog introdu o adresă de email validă.