Cea mai frecventă poziţie într-o relaţie constă în a nega printr-un transfer responsabilitatea a ceea ce simţim.

„Celălalt e responsabil de ceea ce simt”

„Dacă simt ceva, e din cauza cuiva sau a ceva, deci celălalt sau situaţia e responsabilă de ceea ce simt.”

Iată, pe scurt, una dintre mitologiile relaţionale cele mai puternice.

„Resimt furie, dezamăgire, tristeţe pentru că celălalt a uitat de întâlnire, pentru că nu a înţeles, pentru că îmi spune că mă iubeşte şi îmi întoarce spatele de cum ne aşezăm în pat, pentru că nu mi-a răspuns la scrisoare…”

Acel „el” sau „ea” care este acuzat este un părinte, o persoană iubită, apropiată. Acum devine o fiinţă care ne dezamăgeşte, ne înşală aşteptările şi uneori aruncăm asupra lui resentimentul, îl acuzăm de toate insuficienţele, îl facem responsabil de ce ni se întâmplă, bun sau rău, de succes şi de eşec, de zâmbete şi de lacrimi.

Această atotputernicie atribuită celuilalt duce la de-responsabilizarea noastră; fugim de asumarea propriei persoane, ca și cum am fi iresponsabili şi dezarmaţi.

„Sunt pierdut, panicat, sufăr… deci nu eu trebuie să fac ceva pentru mine.”

Şi când celălalt face la fel, intrăm în binecunoscutele cercuri vicioase ale relaţiilor.

„- Dacă bombănesc, e pentru că lipsești atât de mult.

– Lipsesc atât de mult pentru că fug de reproșurile tale, de proasta ta dispoziție și de lamentații.”

Odette renunţă. îşi fac planurile de vacanţă împreună, dar în iunie, Gerard spune din nou că pleacă fără ea. Se oferă să îl ia şi pe fiul lor cu el şi adaugă: „Dacă chiar ţii la experienţa asta de nudism, du-te.” Odette încearcă să se înscrie într-o tabără, dar nu mai sunt locuri. Caută în altă parte, nu mai e loc nicăieri. E furioasă. „Ce sabotaj! M-a împiedicat să-mi realizez planul, mi-a interzis să mă duc, apoi mi-a dat voie atunci când nu mai era posibil. A stricat tot, m-a manipulat.”

Odette îşi pune întrebări în legătură cu schimbările de opinie ale lui Gerard, dar nu în ce priveşte supunerea ei sau felul în care s-a lăsat manipulată, în care l-a lăsat pe celălalt să-i dicteze decizia. Ea nu se întreabă: „Ce mă face să-l ascult?” Vacanţa ratată a produs un şoc. Mai târziu, învaţă să iasă din acuzarea unilaterală, îşi caută echilibrul între două tendinţe care o stăpânesc (şi se luptă în ea). „Am impresia că trăiesc ca o sălbatică şi că risc consecinţe grave, dacă-mi urmez drumul fără a ţine seama de reacţiile celuilalt. Nu mă simt eu însămi când sunt influenţată de dorinţele şi temerile celuilalt.”

Strategia relaţională bazată pe convingerea că celălalt e responsabil de ce simt duce la neputinţă, la stagnare, chiar la nebunie. Dar ne oferă justificări şi alibiuri, mai ales dacă se leagă de experienţele noastre din copilărie.

„Nu m-au lăsat niciodată să mă exprim, aşa că nu pot arăta ce simt.”

„M-au forţat să mă controlez. Aşa că nu pot să fiu eu însămi.”

„Mi-au descris sexualitatea ca pe ceva rău, aşa că sunt frigidă.”

Deşi nu negăm condiţionările impuse copilului de dependenţa sa emoţională, psihică şi senzorială, este totuşi frapant felul în care întreţinem această condiţionare.

Pe de o parte, suntem ceea ce s-a făcut din noi într-un moment al vieţii noastre, şi pe de altă parte, suntem ceea ce mi întreţinem din toate acestea de-a lungul anilor şi deceniilor care au urmat.

Oare nu jurăm implicit fidelitate acelor mesaje primite de la părinţi pe care totuşi le respingem? Transferăm adesea misiunea de părinte asupra persoanelor importante din viaţa noastră, în relaţiile apropiate sau în mediul social mai larg. Această dinamică este frecventă în cuplurile în care unul dintre protagonişti îşi reprezintă în celălalt partea inacceptabilă din el însuşi. In acest caz, celălalt este considerat şi cauză a schimbării sentimentelor noastre.

„Dacă nu m-ai fi forţat să avortez, te-aş iubi încă.”

„Dacă nu ai fi continuat să mă suni şi să mă cauţi, astăzi aş fi uitat de tine şi n-aş mai suferi.”

„Dacă nu ai fi atât de dependent, m-aş simţi liberă.”

Celălalt e văzut drept sursă a sentimentelor şi resentimentelor noastre. Aşadar, va trebui să şi le asume, să le repare, să suporte descărcările.

„Din cauza lui sunt aşa, trebuie doar să înceteze să se mai poarte astfel şi totul va fi mai bine.”

Paradoxul constă în faptul că-i împrumutăm celuilalt o putere fără limite şi în acelaşi timp ne considerăm suficient de puternici pentru a-l obliga să se schimbe, Transferând asupra lui nefericirea, învinovăţirea şi violenţa cu care ne victimizăm. Un fel de „braţ de fier” fantastic (fantasmagoric sau real) pătrunde în anumite relaţii apropiate (conjugale sau parentale) şi se menţine ani de zile. Războaie conjugale sau parentale care se continuă generaţii de-a rândul, pornind de la o regulă formală complet aberantă. „Revendic iresponsabilitatea a ceea ce simt, a ce trăiesc.”

Şi atunci vrem să-l schimbăm pe celălalt pentru binele lui sau pentru binele nostru.

Vreau să-l schimb pe celălalt

Perspectiva responsabilităţii celuilalt (pentru ce trăiesc, ce mi se întâmplă) mă aruncă în această capcană frecvent întâlnită în relaţii: încercarea de a-l face pe celălalt să se schimbe. Pare atât de logic, atât de evident!

„Nu suport nervozitatea colegei mele. Reuşeşte să mi-o transmită şi mie. E clar că trebuie să devină mai calmă. De altfel, i-ar face bine.”

„Aş vrea ca prietenul meu să mi se opună ca să mă pot afirma, să mă pot defini. El e mereu de acord cu mine şi nu ştiu în ce poziţie mă aflu faţă de el.”

„Nu reuşesc niciodată să mă poziţionez în raport cu ea, pentru că planurile şi intenţiile ei faţă de mine sunt vagi şi confuze.”

„Sunt tot timpul frustrat în comunicarea cu tatăl meu, pentru că nu-şi exprimă niciodată sentimentele. De ani de zile aştept să comunicăm cu-adevărat. Probabil că simte ceva, dar nu-mi spune. Şi nici eu nu pot vorbi cu el. Atunci îl atac, îl contrazic, se supără şi rupe relaţia.”

„Mama mă sufocă cu dorinţele şi temerile ei, ar trebui să înveţe să se controleze, să nu-şi verse angoasele asupra mea.”

Această dorinţă profundă ca celălalt să se schimbe pentru ca în sfârşit să ne fie mai bine, pentru a nu mai suferi şi a nu ne mai simţi rău e una din aspiraţiile cele mai legitime şi mai sortite frustrării. încercarea de a-l schimba pe celălalt, de a începe cu celălalt cimentează şi întreţine relaţiile statice pe un teren cunoscutei familiar.

„Deja ştiu ce o să se întâmple. Eu îi spun asta, el îmi răspunde aia. întotdeauna e la fel…”

„N-am să-i pot spune niciodată mamei că trăiesc cu un bărbat divorţat sau că am făcut deja un avort. M-ar respinge ca şi cum nu aş mai fi fiica ei.”

Punând pe primul plan reacţia celuilalt, refuz să ascult ce-l răneşte cu adevărat.

Sunt astfel extraordinar de abil în a-mi crea relaţii fictive şi a nu recunoaşte:
¤ În mine: ce înseamnă pentru mine relaţia cu un bărbat căsătorit.
¤ În celălalt: ce o necăjeşte pe mama dacă descoperă relaţia mea cu un bărbat căsătorit.

Această atitudine îmi permite să închid ochii în faţa propriilor mele greşeli şi adesea e adoptată de ambele părţi.

„Nu mă obliga să aleg”, îi cere un bărbat căsătorit amantei. „Nu-mi cere să ne despărţim, răspunde iubita, şi nu mă forţa să ascund că sufăr.”

Fiecare încearcă să îşi rezolve dilema cerându-i celuilalt să-şi modifice aşteptarea sau dorinţa. Fiecare se situează în raport cu celălalt cerându-i să-şi retragă cererea.

Una dintre utopiile cele mai vechi pare a fi încercarea de a exercita o influenţă asupra dorinţei şi cererii celuilalt. Căutăm în aceasta dovada iubirii sale, forţa legăturii.

„Dacă m-ai iubi, ai accepta să renunţi la dorinţa ta. Nu ai vrea să-mi provoci suferinţă menținând supoziţia.”

O mamă care nu mai suportă prezenţa acasă a fiului ei de 24 de ani, îl împinge pe acesta să acţioneze în locul ei: „Ar trebui să ai o meserie, să-ţi câștigi existenţa, să fii independent, ar trebui să vrei o locuinţă a ta.” Şi el îi răspunde: „Am tot timpul. Dar dacă vrei să mă dai afară, spune aşa.” Ea ar vrea ca el să aibă forţa de a pleca. El vrea ca ea să aibă curajul de a-l da afară!

Efortul de a-l schimba pe celălalt potrivit dorinţelor mele e sortit eşecului, duce la o comunicare repetitivă, plină de violenţă surdă şi ură refulată.

„Vreau să fiu responsabil de ceea ce simte celălalt”

Anumite persoane au tendinţa de a se simţi responsabile de tot ceea ce simt cei din jurul lor. Mulţi părinţi îşi atribuie eşecurile, reuşitele, trăsăturile pozitive sau negative ale copilului lor. Le consideră un fel de prelungiri ale lor însăşi şi copiii li le înapoiază mai târziu, acuzându-i că sunt cauza tuturor problemelor (rareori a binelui).

Şi copiii sunt destul de puternici pentru a-şi asuma false responsabilităţi, pentru a lua asupra lor sarcina dureroasă percepută la părinţi, pentru a încerca să le vindece rănile ascunse sau să-i scape de decepţii şi angoase.

Se simt cauza certurilor, a divorţului părinţilor, a supărărilor sau a bucuriilor lor. Egocentrismul lor natural nu le permite să conceapă că se poate „să nu aibă nimic de-a face” cu ce se întâmplă. E dureros să nu ai nimic de-a face cu ce se întâmplă în viaţa persoanelor importante pentru tine.

Vinovăţia provine dintr-un sentiment de omnipotenţă iluzorie. Poate de aceea este un sentiment foarte răspândit (şi foarte distrugător) în cultura occidentală. O mare parte a educaţiei se bazează pe ameninţare, devalorizare şi agresiune. Vinovăţia joacă un rol compensatoriu în această negare de sine, care durează mulţi ani.

Copiii care au crescut alături de un părinte deprimat sau care suferea de anxietatea abandonului păstrează adesea un sentiment difuz de vinovăţie, bazat pe o convingere falsă.

„Aş fi putut să-i redau bucuria de a trăi, împlinirea, sănătatea, aş fi putut să nu-l dezamăgesc,
¤ dacă aş fi făcut…
¤ dacă aş fi fost…
¤ dacă aş fi rămas…
¤ dacă aş fi ştiut…
¤ dacă aş fi crezut…”

Unii introduc acest elan vindecător în relaţii şi întreţin o activitate de recuperare, restaurare şi reparaţie a răului de care îşi imaginează că sunt responsabili. Iar ceilalţi (părinţi sau persoane apropiate) profită de toate acestea, uneori chiar abuzează, simţind că această vinovăţie şi putere iluzorie sunt o coardă sensibilă, gata oricând să vibreze.

„Soţul meu a avut un accident grav chiar după o ceartă între noi. Mă simt vinovată, responsabilă, e din cauza mea.”

Ne întrebăm cum s-ar simţi această soţie — dezamăgită sau uşurată? — dacă ar descoperi că nu avea puterea să determine comportamentul soţului. Dacă el se distruge, chiar crezând că e din cauza ei, aceasta nu poate fi decât o decizie personală şi o alegere a sa.

„Mama nu s-a împăcat niciodată cu ideea că sunt căsătorită cu un bărbat divorţat. Ar prefera să fiu moartă, mi-a spus ea, şi uneori chiar îmi vine să mă sinucid… dar nu ştiu dacă măcar asta i-ar face plăcere.”

Ce nu facem cu bună-ştiinţă pentru a-l proteja pe celălalt?

„Nu-i arăt soţului meu că mă pot descurca şi singură. Are atâta nevoie să se simtă puternic şi protector.”

„’Aveam migrene de mai bine de 20 de ani. După o perioadă de psihoterapie, au dispărut. Dar cel mai uimitor este că soţul continuă să mă convingă că ar trebui să mă odihnesc şi că migrenele apar încă. El voia cu orice preţ să şi le asume, chiar când nu mai existau!”

„Îmi ascund îndoielile şi vulnerabilitatea în faţa fiului meu. Nu ar suporta să aibă un tată neajutorat.”
„Nu discut cu el problema banilor. îi face prea mult rău.”

Sistemele de protecţie reciprocă în cupluri, familii sau în relaţiile profesionale şi de prietenie sunt adesea stabile şi liniştitoare. Sistemele îl limitează pe fiecare şi mai ales propune roluri şi comportamente cunoscute, în care fiecare „ştie ce are de făcut”.

Dacă ne simţim responsabili pentru reacţia celuilalt, avem un alibi confortabil şi evităm capcanele ambivalenţei noastre.

Această femeie nu mai suportă, spune ea, dependenţa soţului faţă de ea, supravegherea şi cererile permanente, nevoia lui de a trăi totul prin ea. După mulţi ani de ezitări, ea îşi anunţă decizia de a divorța. El face o depresie şi ea renunţă. Se hotărăşte să rămână cu el. „Dacă plec, sunt responsabilă de disperarea şi distrugerea lui.”

Ea şi-a rezolvat dilema (a rămâne sau a pleca) prin neîncrederea în capacitatea soţului de a evolua şi prin asumarea întregii responsabilităţi pentru stările lui psihice.

Rămânând închişi în dorinţa sau în lipsa de dorinţă a celuilalt, ne scutim de efortul de a ne diferenţia, de a ne smulge din sistem, de a descoperi o atitudine mai activă, uneori aparent „egoistă” sau chiar crudă. Această acuzaţie de egoism provine de altfel de la cei din jur… astfel încât ne victimizăm şi mai mult şi perpetuăm acuzarea sau devalorizarea.

Impresia că eşti responsabil de ce simte celălalt ne duce înapoi în copilărie, în perioada în care nu ne diferenţiam şi ne credeam atotputernici.

O femeie căsătorită are de opt ani un amant. Ea afirmă că nu se simte bine în această situație. Ar vrea să aleagă. Nu-şi poate părăsi soţul, pentru că acesta ar face o depresie; nu-şi poate părăsi amantul, pentru că el ameninţă cu sinuciderea. în timpul unei lungi conversaţii, ea nu a putut nici o clipă să-şi exprime adevăratele dorinţe şi sentimente. Nu trăia decât prin impresia că este responsabilă de nefericirea viitoare a unuia sau a celuilalt.

Mai târziu, evocându-şi copilăria, povesteşte că atunci când avea 6 ani, s-a născut sora sa, iar mama lor a făcut o depresie după naştere. Ea se simţise responsabilă de starea mamei, în ambele sensuri ale cuvântului. Ea era cauza prin comportamentul său, prin dorinţele sale agresive, astfel că trebuia să şi le asume şi să le repare, ocupându-se de copil şi de casă.

Când şi-a dat seama că nu avea nici o legătură cu depresia mamei, a exclamat: „Dar atunci eu n-aveam nici o putere. Eram în plină iluzie de atotputernicie.”

A te simţi responsabil de ce simte celălalt înseamnă şi să cultivi o senzaţie de putere şi de influenţă, care este greu de abandonat. înseamnă să încerci să păstrezi controlul asupra relaţiei şi să menţii cu orice preţ iluzia atotputerniciei asupra celuilalt, asupra sentimentelor, trăirilor lui. Prea adesea o asociem în mod greşit cu puterea ataşamentului. Celălalt va recunoaşte puterea iubirii mele dacă pun la suflet cea mai mică vibraţie a sensibilităţii lui, cea mai mică schimbare de dispoziţie.

Nu sunt responsabil pentru ceea ce simte celălalt

Cultura şi educaţia colaborează la crearea sentimentului de responsabilitate şi de vinovăţie.

„Sora ta suferă din cauza ta.”

„Îţi faci fratele să sufere.”

„Tatăl tău e supărat din cauza comportamentului tău și mama ta mi-a spus că-și dorea să moară când a auzit ce-ai făcut!”

Dar ce copil i-ar putea spune tatălui: „Eşti dezamăgit de eşecul meu la şcoală şi este dezamăgirea ta, tată. Cred că tu trebuie să te ocupi de decepţia ta. Nu vreau să mi-o asum nici lucrând mai mult, nici învinovăţindu-mă că nu lucrez destul.”

Învinovățirea e o deformare, o excrescenţă a compasiunii care există în fiecare dintre noi încă din copilărie, a acestei capacităţi de a mă identifica cu celălalt prin care mă doare să-i văd suferind pe cei pe care îi iubesc şi care mă iubesc. Când îi spun celui care afirmă că e nefericit din cauza mea că nu mă simt responsabil de suferinţa lui, se indignează, bineînţeles, şi mă acuză de inconştienţă, perversitate sau sadism. E o afir-maţie care ne şochează sensibilitatea, generozitatea, nevoia de putere şi felul în care gândim şi simţim.

Ar trebui oare ca un soţ care-şi părăseşte soţia să fie responsabil de nefericirea ei? O femeie care-şi părăseşte soţul şi copiii pentru că nu se simte capabilă să se ocupe singură de ei nu trebuie să se simtă vinovată imaginându-și singurătatea lor! (Nu a ei, bineînţeles, care va fi numită de ceilalți „libertate” sau „inconștiență”.) Nu sunt responsabil de cel pe care l-am crescut? (Ca vulpea din Micul Prinț.) Nu — şi totuşi da, puţin. Atunci apar conflicte de fidelitate, ale căror rădăcini sunt mult mai adânci decât viaţa mea.

E complicat să acţionez în conformitate cu ceea ce mă ghidează. Această complexitate include dorinţa mea de a face plăcere, de a ajuta, de a nu dezamăgi şi de a-l sfătui pe celălalt. Dar dacă mă simt responsabil pentru felul în care celălalt îşi gestionează sentimentele, am căzut în capcană.

După ani de lupte şi încercări, această fiică devotată dă din umeri: „Dacă tatăl meu alege să se distrugă prin alcool, eu nu-l voi mai contrazice şi nu-mi voi mai distruge viaţa încercând să-l salvez. îi înapoiez alcoolismul, îi aparţine. Dacă acest terţ pe care l-a interpus între el şi mine, între el şi ceilalţi, este tovarăşul lui preferat, e problema lui. îmi reiau libertatea şi priorităţile…”

Un tată i-a anulat fiicei sale anorexice mare parte din puterea distructivă în ziua în care i-a declarat: „Nu mă simt responsabil pentru faptul că tu mănânci sau nu. Responsabilitatea mea este să ai ce mânca.”

Nepreluând responsabilitatea celuilalt, refuzi în acelaşi timp să-l ajuţi să scape de consecinţele hotărârii sale.

Un tată evreu i-a declarat fiului său că dacă se căsătoreşte cu iubita lui neevreică, va refuza să-şi vadă nepoţii. Fiul, devenit tată, nu şi-a ajutat tatăl să-şi ţină cuvântul. îl invita mereu la el, în ciuda refuzurilor repetate, venea la uşă cu copilul, forțându-l pe bunic să-şi reactualizeze de fiecare dată hotărârea. Acest fiu îşi manifesta astfel dorinţa de a menţine relaţia şi îi arăta tatălui (şi fiului) că respingerea era unilaterală.

Când evităm să colaborăm în sistemul relaţional propus sau impus de celălalt, ne regăsim capacitatea de a fi, de a ne defini mai bine şi de a adopta o poziţie. Dorinţa noastră de a fi aprobaţi este atât de puternică şi de imperioasă, încât este foarte dificil; să ne afirmăm şi să ne definim în faţa celuilalt, asumându-ne riscul de a nu fi aprobaţi.

Încercând să inducem comportamente de autoresponsabilizare participanţilor la sesiunile noastre de formare, simţim că declanşăm reacţii puternice, că producem bulversări în cascadă, că provocăm dezordine, o scoatere din circuitele relaţionale obişnuite. (A lucra pentru dezvoltarea şi schimbarea personală înseamnă să aduci la lumină formele cele mai sub-tile şi permanente ale terorismului relaţional: cel care se dezvoltă în relaţia intimă, care se exercită în numele iubirii.)

Revoluţia relaţională, care anunţă zile grele şi de deschidere în acelaşi timp, urmează cu siguranţă această cale.

Sunt responsabil pentru sentimentele mele

Ne e greu să admitem că într-o relaţie suntem responsabili de ceea ce simţim şi trăim . De fapt, senzaţiile care circulă prin noi sunt resimţite de corp; sentimentele, de către sensibilitate.

Adesea, un eveniment, un gest, un cuvânt, o atitudine a celuilalt trezesc şi declanşează emoţiile care se află în noi. Doar declanşează, nu creează emoţii. Reactivează, reactualizează sentimente, senzaţii sau percepţii care sunt ale noastre, înscrise în trăirea noastră. Această afirmaţie — „Fiecare e responsabil de sentimentele sale” — poate părea o adevărată agresiune şi poate duce la proteste vehemente.

„Mama e deprimată. Nu sunt responsabil de apăsarea şi. de neliniştea pe care le simt. Vin de la ea… iar eu port în mine această apăsare toată săptămâna după ce am văzut-o…”

„Mi-a murit fiul. Sunt responsabilă de disperarea care mă cuprinde?”

„Patronul meu e tiran şi nedrept. Revolta şi descurajarea care mă încearcă sunt inevitabile.”

Începerea acestui demers ce constă în a accepta responsabilitatea propriilor sentimente provoacă un adevărat şoc, într-atât de firească este tendinţa de a trata la celălalt problema pe care o avem noi în raport cu el.

Adam ar trebui să recunoască faptul că a mâncat mărul de bunăvoie, chiar dacă din solidaritate şi prin imitare, iar Eva nu poate nega că ea a hotărât să asculte de şarpe.

Şi eu, care am venit la mii de ani după ei, a trebuit să recunosc (după multe eforturi) că eu iubeam această femeie la nebunie şi că toată forţa şi frumuseţea sentimentelor mele nu avea nici o influenţă asupra alor ei… care se îndreptau spre un altul. Da, sunt responsabil (cuvântul nu e corect), sunt coresponsabil de ce simt. Nu mi-ar servi la nimic să ţip, să mă dezintegrez sau s-o agresez pe cea care nu-mi primeşte iubirea, pentru că a ei e primită de un altul. Cel care începe să-şi respecte sentimentele, judecata, pentru că şi le recunoaşte ca aparținându-i, dobândește o nouă formă de demnitate.

___________________________________

Jacques Salomé – Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege (fragment)