Ca multe alte fete, încrederea de sine, pe măsură ce creșteam, era ca și inexistentă. Mă îndoiam de forțele mele, de-abia credeam în potențialul meu și puneam sub semnul întrebării meritele mele personale. Dacă luam note bune, credeam că am avut, pur și simplu, noroc. Deși îmi făceam prieteni cu ușurință, mă temeam că, o dată ce vor ajunge să mă cunoască, prietenia noastră va lua sfârșit. Iar
când lucrurile mergeau bine, credeam doar că am fost la momentul potrivit în locul potrivit. Respingeam orice fel de laude și complimente.

Alegerile pe care le făceam reflectau imaginea pe care o aveam despre mine. În adolescență, am atras privirile unui tip care dovedea aceeași lipsă de respect față de sine. În pofida temperamentului său violent și a unei relații rigide, am hotărât să mă mărit cu el. Mi-aduc și azi aminte cum tata, conducându-mă la altar, îmi șoptea: „Nu e încă prea târziu, Sue. Mai ai timp să-ți schimbi hotărârea.” Familia își dădea seama ce greșeală majoră făceam. În numai câteva săptămâni, mi-am dat și eu seama.

Violența fizică a durat ani de zile. Am supraviețuit rănilor grave, eram plină de vânătăi mai tot timpul și a trebuit să fiu internată în spital de nenumărate ori. Viața mea devenise un calvar de sirene de poliție, rapoarte medicale și înfățișări la tribunal. Și totuși, mă întorceam la soțul meu, cu speranța că lucrurile se vor îndrepta la un moment dat.

După ce s-au născut fetițele, au fost momente când tot ce m-a susținut în acel coșmar a fost faptul că le simțeam brațele micuțe în jurul gâtului meu, obrăjorii catifelați lipiți de obrazul meu și glasurile lor de copii care abia învățau să meargă spunându-mi: „Nu te necăji, mami. O să fie bine.” Dar eu știam că n-o să fie bine. Trebuia să iau o hotărâre – dacă nu pentru mine, măcar pentru a-mi proteja fetițele.

Apoi ceva mi-a dat curajul schimbării. Prin intermediul serviciului, am putut să particip la niște cursuri de specializare. La un asemenea curs, unul din conferențiari a vorbit despre cum să transformi visele în realitate. Asta îmi era mie greu – chiar și să îmi fac vise de viitor. Dar ceva din acel mesaj m-a determinat să-l ascult.

Vorbitoarea ne-a cerut să ne gândim la două întrebări esențiale: „Dacă ați putea fi, face sau avea orice pe lume, și ați ști că e imposibil să eșuați, ce ați alege? Și dacă ați fi în stare să vă imaginați un ideal de viață, ce ați avea curajul să visați?” în momentul acela, viața mea a început să se schimbe. Am început să visez.

Mi-am închipuit că am curajul să mă mut cu fetițele în alt apartament și s-o iau de la început. Mi-am imaginat o viață mai bună pentru copii și pentru mine. Am visat că țin conferințe internaționale despre motivația personală ca să pot și eu însufleți oamenii așa cum făcuse conducătorul acela de seminar. M-am văzut scriind povestea vieții mele ca să-i încurajez pe alții.

Am continuat așa să-mi vizualizez în minte cât mai clar succesul. M-am închipuit purtând un costum elegant roșu, ducând o servietă de piele în mână și urcându-mă în avion. Mă întindeam mai mult decât îmi era plapuma în visul meu, căci în acel moment nu-mi permiteam nici măcar să am costumul.

Știam totuși, că dacă continuu să visez, era important să sesizez, cu toate cele cinci simțuri, fiecare detaliu. Așa că m-am dus la magazinul de marochinărie și am făcut în minte un model de servietă. Cum ar arăta și cum ar fi la pipăit? Cum miroase pielea? Am probat câteva costume de culoare roșie și am găsit chiar o fotografie a unei femei îmbrăcate în costum roșu, cu o servietă în mână, care se urca în avion. Am atârnat fotografia într-un loc unde o puteam privi tot timpul. M-a ajutat să-mi păstrez visul intact.

Curând au început să apară și schimbările. M-am mutat cu copiii într-un apartament micuț. Cu doar 98 $ pe lună, am mâncat o groază de unt de arahide și mi-am cumpărat o rablă de mașină. Dar, pentru prima oară, ne simțeam libere și în siguranță. Am muncit din greu să-mi fac o carieră și mi-am concentrat atenția tot timpul pe „visul meu imposibil”.

Apoi, într-o zi, a sunat telefonul și vocea de la celălalt capăt al firului m-a invitat să iau cuvântul la viitoarea conferință anuală a firmei la care lucram. Am acceptat, iar cuvântarea mea a avut succes. Au urmat o serie de promovări, până la instructor național de vânzări. Am mers mai departe și mi-am înființat propria mea firmă și am făcut călătorii în toată lumea. „Visul meu imposibil” a devenit realitate.

Cred că succesul începe când îți întinzi ARIPILE – când începi să crezi în faptul că ai de ce să fii Apreciată, când ai încredere în Rațiunea ta, când începi să te Iubești, să ai un Plan în minte și un Ideal de urmat. Atunci, chiar visurile imposibile devin realitate.

Sue Augustine

_________________________

Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne & Marci Shimoff – Supă de pui pentru suflet de femeie (fragment)