Știu că am mai spus acest lucru, dar simt nevoia să îl repet: la ora actuală îmi trăiesc viața pe un fundal al fericirii, nu al fricii. Aceasta este singura diferență între cea care am fost înainte de experiența în apropierea morții și cea care am devenit în urma acesteia.

Înainte nu făceam altceva decât să evit durerea și să le fac pe plac celorlalți. Eram prinsă în capcana cercului vicios al acțiunii, căutării și realizării, dar eu eram ultima persoană din lume de care țineam cont. Viața mea era condusă de teamă – teama de a nu le displace celorlalți, de a nu avea vreun eșec, de a nu fi egoistă și de a nu fi suficient de bună. În mintea mea era convinsă că nu mă ridicam niciodată la înălțimea acestor așteptări.

În urma experienței mele în apropierea morții nu mai consider că mă aflu aici pentru a realiza ceva, ci doar pentru a fi eu însămi. De aceea, tot ceea ce fac acum se naște din iubire. Nu-mi mai fac griji legate de corectitudinea acțiunilor mele sau de respectarea regulilor și doctrinelor în care cred ceilalți oameni. Îmi urmez inima și am convingerea că nu pot greși atât timp cât fac acest lucru. În mod paradoxal, oamenii din jurul meu sunt mult mai încântați de mine decât în trecut, pentru simplul motiv că sunt mult mai fericită acum, iar fericirea este contagioasă!

Această stare de spirit are un impact copleșitor inclusiv asupra stării mele de sănătate. De vreme ce mă consider o ființă infinită, corpul meu are singur grijă de el însuși, căci el nu este decât o reflexie a sufletului meu. Iubirea necondiționată de sine îmi amplifică enorm energia, iar universul îmi răspunde cu bunătate.

Lumea exterioară oglindește întotdeauna ceea ce simțim faţă de noi înșine. Prin renunțarea la judecățile critice faţă de sine, noi îi permitem lumii noastre exterioare să se transforme. Invers, văzând transformările produse în aceasta, căpătăm o încredere din ce în ce mai mare în acest proces. Cu cât încrederea noastră în sine se amplifică, cu atât mai pregătiți ne simțim să renunțăm la încercarea de a controla rezultatul final. Nu mai aderăm în mod dogmatic la convingerile celorlalți oameni și renunțăm la propriile noastre convingeri care nu ne mai slujesc, lăsându-ne duși de val (de fluxul energiei universale). În acest fel, reflectăm din ce în ce mai plenar esența noastră reală.

Până la experiența în preajma morții căutam întotdeauna direcții în lumea exterioară. De pildă, îmi doream aprobarea șefilor sau a semenilor mei ori apelam la aceștia în căutarea diferitelor răspunsuri. Țineam cont de opiniile, sfaturile, învățăturile și legile lor, indiferent dacă acestea corespundeau sau nu aspirațiilor mele lăuntrice. De multe ori, le aplicam pur și simplu din teamă, căci nu știam dacă au dreptate sau nu și dacă nu cumva dețin informații pe care eu nu le aveam.

În timpul experienței în apropierea morții mi s-a revelat că acest proces de ascultare continuă a vocilor exterioare m-a împiedicat să îmi ascult propria voce interioară și astfel m-a determinat să mă rătăcesc. Atunci când acționezi „pentru orice eventualitate“, înseamnă că acționezi din teamă. De aceea, la ora actuală nu mai țin cont de nicio metodologie, ordine, dogmă sau doctrină prestabilită de alții. Una din principalele mele reguli de viaţă a devenit aceea de a nu urma alte reguli fixe! Prefer să fiu atentă la ceea ce mi se pare corect la nivel instinctual în momentul respectiv. Din punctul meu de vedere, viața reprezintă o experiență spirituală, iar eul meu se schimbă și evoluează tot timpul.

Dacă este adevărat că suntem ființe energetice inseparabile de forța universală a vieții, înseamnă că nu avem nevoie de un sistem exterior care să ia decizii în locul nostru sau care să ne spună cum poate fi ridicată sau redusă frecvența noastră energetică. Noi suntem unici, deci nimeni nu poate fixa legi absolute care să ni se potrivească tuturor. Din păcate, exact asta fac multe din religiile și sistemele  spirituale organizate. De îndată ce își stabilesc structurile, ele se așteaptă că toată lumea să urmeze regulile lor. Cei care nu le urmează sunt judecați și condamnați (cel putin la nivel mental). În acest fel, religiile organizate contribuie la amplificarea diviziunii și conflictelor societale, în loc să lupte pentru unitatea către care ar trebui să conducă regulile lor. Pe scurt, urmarea unei căi religioase nu ne scutește de teamă și de victimizarea altor oameni. În schimb, urmarea unei căi spirituale personale înseamnă punerea în aplicare a aspirațiilor noastre individuale și ne ajută să ne conectăm la sinele nostru real, care este una cu sinele celorlalți oameni.

Este suficient să facem o incursiune interculturală pentru a constata cât de efemere sunt sistemele organizate. De pildă, sistemul spiritual și vindecător indian și cel chinez se află într-o contradicție absolută unul cu celălalt. Hindușii resping la modul absolut consumul cărnii, în timp ce chinezii consideră că nu este sănătos să nu mănânci carne. În mod similar, indienii au un sistem numit vastu, care are același scop ca și feng shui-ul, dar care contrazice flagrant regulile chineze. Cândva mă simțeam extrem de confuză ori de câte ori descopeream astfel de reguli care se contraziceau reciproc. Neștiind niciodată care erau mai bune, simțeam fără să vreau o mare teamă și anxietate, căci nu doream să aplic o regulă greșită.

Din fericire, experiența în preajma morții m-a ajutat să mă recentrez. La ora actuală cred cu toată convingerea că noi ne aflăm în această lume pentru a ne descoperi și pentru a ne onora propria cale individuală. Nu contează dacă ne retragem în vârf de munte și medităm timp de 20 de ani sau creăm o companie multinațională de un miliard de dolari care angajează mii de oameni, oferindu-le mijloacele de trai de care au nevoie, dacă ne ducem la biserică ori la templu sau dacă preferăm să stăm la plajă, să bem o margarita şi să ne bucurăm de apusul soarelui în compania unei ființe iubite, ori să ne plimbăm printr-un parc  savurând o înghețată. În ultimă instanță, calea pe care o alegem este cea mai potrivită pentru noi, și niciuna din aceste opțiuni nu este mai puțin spirituală decât celelalte.

Nu vreau să spun cu asta că sunt împotriva religiilor organizate, ci doar că sunt sceptică în privință oricărui mesaj care conduce la amplificarea diviziunii, a conflictelor și chiar a crimelor petrecute în numele religiei, în condițiile în care știu cu siguranța că noi suntem cu toții Una, fațete ale aceleiași Totalități. Oamenii sunt atât de diferiți încât unora li se potrivesc mai bine religiile organizate și căile spirituale, în timp ce altora nu li se potrivesc. Cel mai bun lucru pe care îl putem face în viaţă este să trăim o viaţă care să ne facă să ne simțim împliniți și să ne exprimăm propria creativitate, conștienți de măreția noastră interioară. Acceptarea unei singure doctrine sau opțiuni ca fiind singura cale autentică nu ar face decât să ne limiteze esența și experiența de viaţă.

Pentru a rămâne în contact cu măreția noastră interioară noi nu trebuie să „depunem un efort“, de pildă să participăm la ritualuri sau la dogme specifice. De bună seamă, dacă dorim putem face astfel de lucruri, dar numai dacă acestea ne fac plăcere. Ce vreau să spun este că ele nu reprezintă cerințe obligatorii. Noi nu putem găsi ceea ce ni se potrivește cu adevărat (inclusiv metodele pe care le putem aplica) decât urmând călăuzirea noastră interioară. Singura certitudine pe care o putem avea că ne aflăm pe calea cea bună este centrarea în sinele nostru real, alcătuit dintr-o iubire necondiționată, fără a ne mai condamna vreodată (nici pe noi, nici pe ceilalți), și recunoașterea măreției noastre sublime care face parte integrantă din marea măreție a Totalității.

Spre exemplu, rugăciunea le poate aduce multă mângâiere anumitor oameni în vremurile de restriște și îi poate ajuta să se descopere pe ei înșiși. Ea poate avea un efect pozitiv asupra bunăstării lor interioare, ajutându-i să se elibereze de anumite poveri. De aceea, oamenii care se roagă se simt de multe ori mai ușori și mai elevați, fapt care contribuie nu numai la amplificarea bunăstării lor interioare, ci și a oamenilor cu care sunt conectați. Așa cum spuneam mai devreme, orice îmbunatățire personală se reflectă la nivelul Totalității.

Pe de altă parte, eu nu cred că oamenii care se roagă sunt neapărat mai conectați cu Dumnezeu decât ceilalți. Fiecare are propria sa manieră de a-şi  recunoaște spațiul infinit din el însuși, iar în cazul anumitor oameni aceasta ia forma rugăciunii. În cazul altora ea poate lua forma muzicii, a artei, a contactului cu natura sau chiar a descoperirilor științifice și tehnologice, pe scurt, a acelor activități care îi pasionează și care le descătușează creativitatea, dându-le un sens vieții. Cu alte cuvinte, nu rugăciunea în sine ne permite să devenim mai conștienți de măreția noastră spirituală, ci exprimarea pasiunilor interioare care dau vieții noastre semnificație și care ne apropie de senzația de unitate. Asta înseamnă să îți trăiești viața în maniera zen.

Personal, nu simt nevoia să mă rog unui Dumnezeu exterior separat de mine, căci sunt conştientă că sunt întotdeauna Una cu universul. De aceea, consider că viața mea reprezintă o rugăciune în sine. Cei drept, consider meditaţia foarte utilă, căci mă ajută să îmi liniştesc mintea şi să mă focalizez asupra acelui aspect al conștiinței mele care mă face să mă simt conectată cu întreaga creaţie. Este însă posibil ca meditaţia să nu creeze acelaşi sentiment înălţător şi în cazul altor oameni, lucru care nu mă deranjează. Fiecare ar trebui să facă doar lucrurile cu care rezonează la nivelul sinelui lor.

De aceea, dacă simți că poţi urma un sistem spiritual fără niciun efort şi dacă te simţi bine făcând acest lucru, foarte bine! Dar dacă acesta presupune un efort prea mare sau dacă începe să îţi controleze gândurile şi emoţiile, cel mai probabil el nu ţi se potriveşte. Cele mai multe schimbări pozitive se petrec în starea de permisivitate pură. Fii tu însuţi, indiferent cine eşti, şi nu mai accepta decât acele lucruri care te fac să te simţi viu.

Deşi cred cu toată convingerea că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru mine însămi şi pentru ceilalţi este să îmi menţin bunăstarea interioară şi să realizez numai acele lucruri care mă fac fericită, vei fi surprins să afli că nu sunt adepta „gândirii pozitive“ ca un remediu universal. Ce-i drept, de vreme ce întreaga viaţă este interconectată, sunt conştientă că păstrarea unei stări elevate de spirit are un impact mai mare asupra celorlalţi oameni, şi chiar asupra Totalităţii.

Pe de altă parte, dacă observ că am uneori gânduri negative, prefer să le las să treacă cu detaşare şi fără a le judeca. Am constatat că ori de câte ori încerc să mi le reprim sau mă forţez să îmi schimb starea de spirit, cu cât resping mai mult aceste gânduri, cu atât mai multă putere le confer. De aceea, prefer să le las să treacă de la sine fără a le judeca, întrucât am observat că toate gândurile şi emoţiile sunt efemere. În acest fel, calea corectă pentru mine se derulează în faţa mea într-o manieră naturală, îngăduindu-mi să fiu în continuare cea care sunt cu adevărat.

Afirmațiile de genul: „Gândurile negative atrag şi mai multă negativitate în viaţa omului“ nu sunt neapărat adevărate şi îi pot face pe cei care trec printr-o perioadă dificilă să se simtă şi mai rău. Ele le pot crea o stare de teamă la gândul că pot atrage şi mai multă negativitate prin gândurile lor.

Folosirea fără discriminare a acestei afirmaţii îi poate face pe oamenii care trec prin încercări dificile să creadă că sunt răi pentru că au atras astfel de situaţii în viaţa lor, lucru pe care eu una nu îl consider adevărat. Dacă pornim de la premisa că gândurile noastre negative sunt cele care atrag situațiile indezirabile în viața noastră, riscăm să devenim paranoici. După părerea mea, aceste situații sunt atrase mai degrabă de emoțiile decât de gândurile noastre, îndeosebi de cele legate de sine.

Pe de altă parte, nu toate gândurile pozitive atrag automat situaţii pozitive. Nu pot sublinia îndeajuns faptul că cel mai important barometru al situaţiilor pe care le atragem în viaţa noastră sunt sentimentele noastre legate de noi înşine!

Spre exemplu, eu permit întotdeauna manifestarea sentimentelor mele negative legate de lucrurile care mă deranjează, căci consider că este mult mai sănătos să experimentez emoţii reale decât să le reprim. Ca de obicei, prefer să permit sentimentelor mele să se manifeste, nu să lupt împotriva lor. Această atitudine de acceptare şi chiar de bunătate pe care mi-o acord mie însămi mă ajută mult mai mult să îmi creez o viaţă fericită decât falsa pretenţie că sunt optimistă (în cazul în care nu sunt).

Se întâmplă de multe ori să vedem oameni optimişti, dinamici și buni care se confruntă cu mari greutăţi. În astfel de situații, nu de puține ori ne gândim: „Vezi? Chestia asta cu ‚pozitivitatea’ nu funcționează.“ Problema este că noi nu cunoaştem dialogul lor interior. Noi nu ştim ce îşi repetă ei în sinea lor zi şi noapte şi dacă fericirea lor aparentă este reală la nivel emoţional. Mai presus de toate, nu ştim dacă se iubesc şi dacă se preţuiesc pe ei înşişi!

Experienţa mea în preajma morţii m-a ajutat să înţeleg cât de important este să nu mă judec pe mine însămi şi să nu mai cultiv niciun fel de teamă. Ori de câte ori dialogul meu interior îmi spune că sunt în siguranţă, că sunt iubită şi acceptată necondiţionat, eu eman această energie în exterior şi îmi transform în mod corespunzător realitatea exterioară. Aşa cum spuneam, viaţa exterioară nu este decât o reflexie a celei interioare.

Nu contează prea mult dacă am o zi sau o săptămână proastă. Ceea ce contează este ce simt faţă de mine însămi atunci când mă confrunt cu astfel de zile şi de săptămâni.  Personal, prefer să am încredere în procesul de ansamblu şi nu mi-e teamă să simt o stare de anxietate, de tristeţe sau chiar de spaimă, decât să le reprim. Cu alte cuvinte, principalul meu criteriu este acela de a-mi permite să fiu eu însămi, pornind de la premisa că natura mea (care este iubirea necondiționată) va disipa mai devreme sau mai târziu aceste sentimente şi că ele se vor manifesta din ce în ce mai rar în viaţa mea.

Înainte de experienţa în apropierea morţii obişnuiam să îmi reprim foarte mult emoţiile supărătoare, convinsă că acestea vor atrage şi mai multă negativitate în viaţa mea. În plus, nu doream să îi împovărez pe cei din jur cu stările mele proaste. De aceea, încercam să îmi controlez gândurile şi mă forţam să fiu pozitivă. La ora actuală înţeleg că marele secret al fericirii este onorarea esenţei mele reale şi respectarea adevărului meu interior.

Fiecare moment temporal este unic şi nu se mai poate repeta în acest plan fizic. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în urma experienţei mele în apropierea morţii este să mă simt confortabil ştiind acest lucru şi să trăiesc clipa. Cu alte cuvinte, încerc pe cât posibil să nu duc cu mine povara emoţională a unei clipe în momentul următor. Dimpotrivă, încerc să privesc fiecare clipă ca pe un moment unic, care aduce cu sine noi posibilităţi. De aceea, fac întotdeauna ceea ce îmi oferă cea mai mare plăcere şi bucurie în momentul respectiv. Uneori, acest lucru înseamnă să meditez, dar alteori poate însemna să ies la cumpărături sau să mănânc o ciocolată, dar asta simt în momentul respectiv.

Viaţa trăită în armonie cu adevărata noastră esenţă nu înseamnă în niciun caz să ne forţăm să repetăm în permanenţă gânduri pozitive. Înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem şi să facem acele lucruri care ne fac cu adevărat fericiţi, care ne trezesc pasiunea şi care ne fac să dăm tot ce este mai bun în noi. Pe scurt, înseamnă să ne iubim necondiţionat. Ori de câte ori ne lăsăm duşi de val în acest fel şi ne simţim plini de energie şi într-o stare bună de spirit, înseamnă că suntem la unison cu măreţia noastră interioară. Acestea sunt momentele în care sincronicităţile încep să abunde în viaţa noastră şi lucrurile par să se mişte în direcţia pe care ne-o dorim.

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.

Aşa cum spuneam, noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. În acea vreme eram convinsă că ceea ce există nu este de ajuns pentru toată lumea, iar astfel de gânduri creează lăcomie şi concurenţă. Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi.

Această perspectivă se naşte din convingerea că universul este limitat şi plin de lipsuri. În realitate, el este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.

După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. Din punctul meu de vedere, acest lucru înseamnă să văd frumuseţea călătoriei, nu doar a destinaţiei, şi să mă bucur chiar şi de greşelile mele aparente, căci acestea mă conduc pe un nivel superior de înţelegere. Scopul meu este să mă simt bine în pielea mea, să am încredere că voi obţine rezultatul dorit şi apoi să mă detaşez. De îndată ce am devenit capabilă să îmi observ propria perfecţiune, lumea exterioară a început să reflecte automat acest lucru. Am început astfel să atrag în viaţa mea tot ce este mai bun pentru mine, iar aceasta este cea mai pozitivă atitudine pe care o pot proiecta asupra Universului.

Aşa cum am mai spus, eu nu sunt tentată să încerc să schimb în vreun fel lumea exterioară, căci această atitudine nu face decât să alimenteze şi mai mult spiritul critic, adică exact energia care cauzează problemele pe care încerc să le „rezolv“ (gândul că ceva nu este în regulă şi că trebuie schimbat). Detaşarea de gândurile şi de convingerile preconcepute m-a ajutat să mă simt mult mai dilatată şi aproape transparentă, lăsând energia universală să curgă liber prin mine. Ori de câte ori mă aflu în această stare de permisivitate, coincidenţele pozitive încep să abunde în viaţa mea.

Noi atragem întotdeauna rezultatele perfecte pentru noi, căci principiile similare se atrag întotdeauna. De aceea, cu cât suntem mai buni cu noi înşine, cu atât mai mult reflectă acest lucru lumea exterioară. Invers, cu cât suntem mai critici şi mai duri cu noi înşine, cu atât mai mult vom atrage în viaţa noastră situaţii care ne vor face să fim şi mai duri. Universul ne dă întotdeauna dreptate!

Înainte eram convinsă că trebuie să acţionez, să obţin şi să realizez. Însuşi actul de a urmări un obiectiv material derivă însă din teama că nu avem ceea ce ne dorim. El ne menţine în dualitate, întrucât ne focalizează asupra separării dintre noi şi „prada“ noastră. La ora actuală nu mai am această atitudine, ci îi permit fluxului universal al energiei să îmi ofere ceea ce doreşte.

Spre exemplu, atunci când simt o dorinţă extraordinar de intensă ca viaţa mea să o apuce într-o anumită direcţie, pornesc de la premisa că dacă aş urmări în mod agresiv obiectivul propus, m-aş opune energiei universale. Cu cât depun mai multe eforturi încercând să obţin ceea ce îmi doresc, cu atât mai clar îmi devine faptul că ceva nu este în regulă. Pe de altă parte, permisivitatea nu necesită niciun efort personal, ci este mai degrabă o eliberare. Privind lucrurile din această perspectivă, de vreme ce totul este Una, ceea ce doresc să obţin îmi aparţine deja.

Procesul permisivităţii se sprijină întotdeauna pe fundamentul credinţei, dar şi pe cel al autenticităţii. Atât timp cât am încredere în Viaţă şi cât mă manifest aşa cum sunt, nu pot atrage către mine decât lucrurile care îmi aparţin deja, într-un ritm care mă face să mă simt cel mai confortabil. Dacă mă focalizez în permanenţă asupra lucrurilor care îmi lipsesc sau care mă îngrijorează, viaţa mea nu va avansa către experienţele pe care doresc să le atrag, ci va rămâne aşa cum este acum, căci îmi concentrez întreaga energie asupra temerilor şi grijilor mele. În acest fel, nu pot atrage experienţele pe care mi le doresc în viaţa mea, căci nu am încredere în fluxul universal şi nu îi permit să se manifeste aşa cum doreşte, ci îl blochez prin insatisfacţia pe care o simt. De aceea, depinde numai de mine cât de repede sau de lent se vor materializa lucrurile pe care mi le doresc, în funcţie de capacitatea mea de a mă relaxa şi de a mă elibera de griji. Cu cât sunt mai ataşată de anumite tipare mentale sau de anumite rezultate pe care mi le doresc, cu atât mai speriată devin în faţa noilor aventuri şi cu atât mai lent devine procesul evoluţiei mele, întrucât nu sunt deschisă în faţa lui. Cu alte cuvinte, nu îi permit fluxului energiei universale să curgă în mod natural prin mine.

Acestea fiind spuse, nu doresc să las impresia că nu fac altceva decât să stau şi să cuget la toate posibilităţile sau alegerile pe care le am de făcut. Ceea ce fac este să trăiesc în mod conștient fiecare moment, proces care este întotdeauna interior, nu exterior. În lumea exterioară nu am nimic de urmărit sau de atras. De vreme ce întregul Univers se află în interiorul conştiinţei mele, toate experienţele mele interioare influenţează marea Totalitate.

Tapiseria cosmică este deja ţesută. De aceea, tot ceea ce îmi doresc să se petreacă în viaţa mea există deja într-un plan nefizic infinit. Singura mea sarcină este să îmi dilat suficient de mult conştiinţa terestră pentru a putea pătrunde în acest plan. De aceea, dacă îmi doresc ceva, nu mă agit în lumea exterioară să obţin lucrul respectiv, ci îmi dilat conştiinţa astfel încât să îi permit energiei universale să materializeze realitatea dinlăuntrul meu în această lume fizică.

Urmărirea împlinirii dorinţelor în planul material nu face decât să întărească şi mai mult ideea de separare, în timp ce permisivitatea porneşte de la premisa că suntem cu toţii Una şi că toate lucrurile sunt interconectate, ceea ce înseamnă că obiectul dorinţei noastre ne aparţine deja.
__________________________________
Anita Moorjani – Am murit și m-am descoperit pe mine însămi (fragment), editura Adevăr Divin, 2012