Nevoile afective fundamentale

Nevoile afective fundamentale

Prima nevoie a unei ființe umane este să simtă că există pentru altcineva.
Bebelușul începe foarte devreme să caute privirea părinților. Are nevoie de privirea celuilalt pentru a învață că există. O privire care spune : „Știu că ești aici.”

Edith este în clasa a treia. „Aș vrea să trăiesc într-o altă familie”, îmi spune ea. A venit la mine fiindcă are angoase. Se trezește noaptea asudată, rămâne încremenită pe stradă și în mijloacele de transport. Puțin câte puțin, anxietatea o copleșește în toate privințele.

Acasă se plictisește, între o mamă hiper-protectoare, care n-are încredere și îi interzice să iasă din casă și un tată absent. Nimeni nu se ocupă de ea. Acasă la ea nu râde nimeni. Părinții nu invită pe nimeni. Tatăl muncește tot timpul; Edith are impresia că nici nu există în afara școlii.

Copiii au nevoie de multă prezență și atenție. Ei au nevoie să existe pentru părinții lor, să se simtă suficient de importanți pentru ca adulții să-și modifice pentru ei planurile și obiceiurile, să renunțe la unele dintre nevoile lor pentru a le satisface pe ale copiilor.

A te simți acceptat
„Ai dreptul să fii aici.” „Ai locul tău în familie.” Copilul are nevoie să se simtă acceptat așa cum este, adică să aibă certitudinea că, indiferent ce-ar face, nu va fi respins.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să-i permită orice. Este important pentru copil să știe ce poate și ce nu poate să facă, să știe că existe comportamente inacceptabile, cum ar fi să taie draperiile, să deseneze pe canapea sau să meargă pe mijlocul străzii cu riscul de a fi călcat de mașini. Dacă nu respectă aceste imperative, el trebuie să știe că părintii vor spune „Sunt furios”, dar nu „Ești insuportabil, cu ce-am greșit ca să am un asemenea copil!”

„Te iubesc.” Niște cuvinte atât de simple care, uneori, sunt atât de greu de rostit. Pentru a se simți acceptat necondiționat, fiecare dintre noi are nevoie să fie auzit, mai cu seamă copiii. Niciodată nu putem dărui prea multă dragoste ; ar fi bine să spuneți „Te iubesc” cel puțin o dată pe zi. Unii dintre noi, mai puțin obișnuiți cu vorbele de dragoste, se ascund dincolo de fraze precum „dacă o spunem prea des, nu mai înseamnă nimic.” Asta înseamnă să subestimăm fenomenul dragostei. De-a lungul zilei suntem absorbiți de activități, de muncă sau de joacă. Un „te iubesc” neașteptat ne permite să ne amintim că iubim, să ne deschidem inima, să ne încălzim întreaga ființă, să ne recăpătăm energia.

Afecțiunea influențează toate sferele dezvoltării. Studiile au arătat că secrețiile necesare digestiei nu se produc decât dacă bebelușul este fericit în timpul mesei. Când un sugar nu are o relație afectuoasă cu mediul din jur, nu se îngrășa și nu crește, în pofida unei alimentații corecte, el poate manifesta un veritabil sindrom de denutriție. Afecțiunea trece și (mai ales) prin contactul fizic. Un „Te iubesc” pronunțat de la distanță n-are același impact. Copiii au cel putin atâta nevoie de alinturi, de mângâieri și de sărutări ca de lapte. „S-a descoperit că șobolanii care au fost manipulați în mod regulat începând de la naștere și până la trei săptămâni au o densitate a receptorilor hipocampici ai glucocorticoizilor mult mai ridicată decât animalele nemanipulate.” (Pierre KARLI, Le cerveau et la liberte, Paris, Odile Jacob, 1995, p. 73.)

Hipocampul joacă un rol important în procesele mnezice și mai ales în memorarea informațiilor. Fenomenul observat în cursul experiențelor pe șobolani este valabil și în cazul copiilor: capacitățile de memorare se dezvoltă mult mai sigur dacă bebelușul este mângâiat și ținut în brațe decât prin repetiția mecanică a lecțiilor la cursul pregătitor.

A te simți acceptat în mod necondiționat este fundamentul progresului și al fericirii. Când ne simțim iubiți în profunzime, când ne primim doza de contacte fizice, putem merge înainte fără a avea nevoie de apărare sau protecție. Ne dezvoltăm mai bine, atât fizic cât și afectiv și chiar intelectual. Acceptarea necondiționată poate fi comunicată copilului aproape imediat după concepție, de îndată ce fătul este perceptibil în pântecele mamei, și mai ales în primele minute de viaţă extrauterină.

Atașamentul mamă-copil este prezent la toate speciile de mamifere. La om, el se formează în decurs de câteva zeci de minute după naștere și durează apoi luni și ani întregi. Klauss și De Chateau au observat mama și nou-născutul în primele ore, apoi iau urmărit periodic în primele luni de viaţă ale copilului. Au constatat că, cu cât contactul este mai intens în primele patruzeci și cinci de minute, cu atât atașamentul faţă de sân în timpul primului supt va fi mai puternic. Cu cât întâlnirea este mai timpurie și mai prelungită, cu atât mama va fi mai grijulie. Chiar și numărul sărutărilor pe care mama le dăruiește copilului depinde de primele minute de viaţă. Consecința este directă: un bebeluș care a avut parte de contacte materne timpurii și mai intense decât alții va plânge mai puțin și va zâmbi mai mult. Contactul din primele ore determină de asemenea felul în care mama își ține copilul. într-adevăr, s-a constatat că în optzeci la sută din cazuri mamele își țin bebelușii în partea stângă a pieptului. O mamă despărțită de copilul ei timp de douăzeci și patru de ore după naștere îl va pune cel mai adesea în partea dreaptă. Ce importanța are dacă ne ținem copilul la dreapta sau la stânga? încă nu se știe. S-a constatat de asemenea că sânul stâng este deseori mai mare și are mai mult lapte decât cel drept… Dar nu există încă nici o explicație valabilă. Pe de altă parte, un lucru observat statistic cu certitudine este că „bebelușii de dreapta” au nevoie de două ori mai mult de ajutor medical decât „bebelușii de stânga”.

A te simți apreciat
Severine are doi ani. Se urcă pentru prima oară pe tricicletă. Mama ei o împinge cu ajutorul unui băț, dar Severine este cea care mânuiește ghidonul. Se descurcă binișor, dar spre sfârșitul plimbării se lovește de un perete. Mama ei exclamă: „Ești stângace, ai grijă pe unde mergi.” Imaginați-vă aceeași scenă, doar că de data asta mama spune: „Am impresia că ai cam obosit. E greu să fii atentă la tot atâta vreme. Te-am admirat cum conduci, te descurci foarte bine.” Care copil va dori să urce din nou pe tricicletă?

Cu cât suntem mai apreciați, cu atât mai mult vrem să avansăm. Deprecierea creează dependența. Aprecierea încurajează autonomia. „îmi place să trăiesc cu tine.” „E o plăcere să te privesc.” „Ador să mă joc cu tine.” Faptul de a primi în mod regulat suficiente aprecieri pozitive ne permite să ne simțim puternici, veseli și creează un sentiment de comuniune afectivă și împărtășire.

În cea mai mare parte a timpului, e inutil să le impunem copiilor reguli sau să-i învățam cu forță politețea (sau orice altceva). Deoarece copiii caută în mod firesc să fie apreciați, să facă bine ceea ce fac. încearcă să învețe singuri regulile de conduită.
Imită comportamentul adulților. Ei vor cu atât mai mult să fie politicoși și să se poarte frumos cu cât impulsul vine din interior. La fel ca orice ființă umană, vor să se simtă liberi și detestă presiunile .

_______________________

Isabelle Filliozat – Inteligența inimii. Bazele gramaticii emoționale (fragment), editura Cosmos

Administrator

Leave a comment

Vă rugăm să introduceți un comentariu.
Te rog scrieți numele.
Vă rugam sa introduceți adresa dumneavoastră de email.
Te rog introdu o adresă de email validă.