Tipurile de relaţii pe care le trăiesc vor pune bazele pentru modul în care vor relaţiona cu ceilalţi, tot restul vieţii. Cu alte cuvinte, modul în care vor putea să folosească observarea minţii pentru a participa la „noi“şi să se alăture altora mai târziu se bazează pe calitatea relaţiilor de ataşament cu persoanele care îi îngrijesc – părinţi şi bunici, dar şi bone, profesori, colegi şi alte persoane influente din viaţa lor.

Atunci când copiii îşi petrec timpul cu cele mai importante persoane din viaţa lor, ei dezvoltă aptitudini relaţionale importante, cum ar ti o bună comunicare şi atenţie, interpretarea expresiilor faciale, înţelegerea comunicării nonverbale, împărţirea cu ceilalţi şi sacrificiul. De asemenea, în relaţii, copiii dezvoltă modele cu privire la modul în care ei înşişi se integrează în lumea din jurul lor şi în care funcţionează relaţiile. Ei învaţă dacă pot avea încredere că ceilalţi observă şi răspund nevoilor lor şi dacă se simt suficient de conectaţi şi protejaţi pentru a se deschide şi a-şi asuma riscuri. Pe scurt, ei învaţă dacă relaţiile le oferă senzaţia de singurătate şi indiferenţă; de anxietate şi confuzie; sau senzaţia că sunt înţeleşi şi bine îngrijiţi.

Gândeşte-te la un nou născut. Copilul se naşte pregătit să stabilească legături, pregătit să facă legătura dintre ceea ce vede la alţii cu ceea ce face şi simte în interior. Dar dacă ceilalţi sunt doar foarte rar în armonie cu ceea ce are el nevoie? Ce se întâmplă dacă, de cele mai multe ori, părinţii lui nu sunt disponibili şi îl resping? Atunci confuzia şi frustrarea va ti cea care va pătrunde iniţial în mintea copilului. Fără momente intime de legătură cu cei care îl îngrijesc, el poate creşte fară capacitatea de a-şi observa mintea, fară o înţelegere a importanţei de a te asocia cu altcineva. Învăţăm devreme în viaţă să ne folosim legăturile cu alte persoane de încredere, pentru a ne calma problemele interioare. Aceasta este baza unui ataşament ce oferă siguranţă. Dar dacă nu primim o astfel de atenţie, creierul nostru va trebui să se adapteze şi să facă ce poate mai bine. Copiii pot învăţa să se „descurce sin- guri“, în efortul de a se consola cât de bine vor putea. Circuitele relaţionale, emoţionale ale creierului unui astfel de copil, care are nevoie de apropierea şi conexiunea care nu-i sunt oferite, se poate închide complet, ca mod de adaptare. Acesta este modul în care creierul social renunţă la impulsul înnăscut de a se conecta, doar pentru a supravieţui. Cu toate acestea, dacă părinţii pot învăţa să-i arate iubire şi empatie constant şi previzibil, copilul îşi va dezvolta capacitatea de a-şi observa mintea şi va atinge potenţialul relaţional pentru care creierul a fost programat.

Nu doar părinţii creează strategii de adaptare – sau modele mentale – pentru modul în care copiii percep relaţiile. Gândeşte-te la ce învaţă copiii de la relaţiile lor cu diverse persoane, cum ar fi antrenorul care îi subliniază importanţa de a acţiona în echipă şi de a face sacrificii pentru coechipieri. Sau mătuşa pretenţioasă, care le spune că o parte centrală a unei relaţii presupune să găseşti defecte şi să dezaprobi. Sau colegul de clasă care priveşte toate relaţiile prin lentila competiţiei, văzând în oricine un rival sau un adversar. Sau profesoara care subliniază bunătatea şi respectul reciproc şi imprimă compasiune în interacţiunile cu copiii din clasa ei.

Toate aceste experienţe relaţionale diferite programează creierul unui copil pentru a simţi ce înseamnă „noi“. Creierul foloseşte experienţele sau asocierile repetate pentru a anticipa la ce să se aştepte. Când relaţiile sunt reci şi oamenii sunt, în esenţă, distanţi, critici sau competitivi, acest lucru influenţează aşteptările unui copil de la relaţii. Pe de altă parte, în cazul în care copilul experimentează relaţii pline de căldură, apropiere şi protecţie, atunci acestea vor deveni modelul pentru relaţiile viitoare – cu prieteni, cu alţi membri ai diferitelor comunităţi şi, în cele din urmă, cu partenerii romantici şi cu proprii lor copii.

Nu exagerăm când spunem că tipul de relaţii pe care îl oferi copiilor tăi va afecta generaţiile care vor veni. Putem influenţa viitorul lumii, având grijă de copiii noştri şi oferindu-le în mod intenţionat tipul de relaţii pe care le preţuim şi pe care dorim să le considere normale.

___________________

Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson – Creierul copilului tău, ed. For You 2014