Autenticitatea este o colecţie de alegeri personale pe care trebuie să le facem în fiecare zi. Noi trebuie să optăm pentru a fi autentici şi reali, pentru a fi oneşti, pentru a ne lăsa sinele să devină vizibil.

Există oameni care practică în mod conştient autenticitatea, alţii care nu o fac, şi un număr foarte mare de oameni care sunt ceva mai autentici în anumite zile şi ceva mai puţin autentici în altele.

Spre exemplu, deşi cunosc foarte multe despre autenticitate lucrez cu mine pentru a o manifesta, atunci când mă simt plină de Îndoială şi de ruşine îmi pun instantaneu o mască şi mă transform în oricine altcineva, numai în mine însămi nu.

Ideea că putem opta pentru autenticitate ne dă speranţă, dar ne şi epuizează în acelaşi timp. Ne dă speranţă pentru că preţuim autenticitatea. Cei mai mulţi dintre noi suntem atraşi de oamenii deschişi sufleteşte, cu picioarele pe pământ şi oneşti, şi aspirăm să fim la fel ca ei. Ne epuizează pentru că deşi nu ne gândim foarte mult la asta, cei mai mulţi dintre noi ştim că alegerea autenticităţii într-o cultură care ne dictează totul, de la cât trebuie să cântărim şi până la cum trebuie să arate casa noastră, reprezintă un demers dificil.

Dată fiind magnitudinea sarcinii – încercarea de a fi autentic într-o cultură care doreşte să ne „integrăm” şi să „le facem pe plac celorlalţi” – m-am decis să mă folosesc de cercetarea mea pentru a crea o definiţie a autenticităţii pe care să o folosesc ca piatră de temelie. Care este aşadar anatomia autenticităţii? Ce părţi trebuie să se combine pentru a crea un sine autentic? Iată concluziile la care am ajuns:

Autenticitatea este practica zilnică a detaşării de imaginea cu care credem că trebuie să ne identificăm şi a acceptării adevărului nostru lăuntric.

Alegerea deliberată a autenticităţii înseamnă:
● Cultivarea curajului de a fi imperfect, de a ne fixa hotare şi de a ne permite să fim vulnerabili;
● Exersarea compasiunii care se naşte din realizarea faptului că suntem alcătuiţi din calităţi şi defecte; şi
● Cultivarea conectării şi a simţului apartenenţei, care nu se pot petrece decât atunci când pornim de la premisa că suntem suficient de buni aşa cum suntem.

Autenticitatea presupune o viaţă trăită şi capacitatea de a iubi din toată inima – chiar dacă acest lucru ni se pare greu, chiar dacă ne luptăm cu ruşinea şi cu teama că nu suntem suficient de buni, şi mai ales în momentele în care bucuria pe care o simţim este atât de intensă încât ne temem să ne deschidem plenar în faţa ei.

Practicarea conştientă a autenticităţii în perioadele cele mai dificile din punct de vedere sufletesc invită în viaţa noastră graţia, bucuria şi recunoştinţa.

Aşa cum poţi constata, în definiţie apar multe din cele zece recomandări făcute în această carte. Această temă se va repeta de-a lungul întregii cărţi. Toate cele zece recomandări sunt interconectate şi sunt asociate strâns. Scopul meu este să discut despre ele atât individual cât şi colectiv, să explorez mecanismele lor de funcţionare şi cum se combină ele. În restul cărţii de faţă vom analiza detaliat concepte precum perfecţiunea, pentru a înţelege de ce sunt atât de importante şi care sunt obstacolele care stau în calea unei Vieţi trăite din toată inima.

Dacă vrei să fii autentic nu este uşor. E. E. Cummings a scris: „A fi tu însuţi într-o lume care face tot ce îi stă în puteri pentru a face din tine oricine altcineva decât tu însuţi înseamnă a duce cea mai grea bătălie din viaţa unui om şi a nu înceta niciodată să te lupţi”. Într-adevăr, „să rămâi în planul autenticităţii” este una dintre cele mai curajoase bătălii pe care o poţi duce vreodată.

Atunci când alegem să fim autentici, oamenii din jurul nostru vor încerca să înţeleagă de ce ne „schimbăm”. Partenerul de viaţă şi copiii se vor simţi nesiguri şi speriaţi în faţa acestor schimbări.

Prietenii şi familia îşi vor face griji legate de felul în care va afecta relaţia noastră cu ei practicarea autenticităţii de către noi. Unii se vor simţi inspiraţi de efortul nostru, dar alţii vor conchide că ne-am transformat prea mult, eventual chiar că i-am abandonat sau că am ajuns să fim pentru ei o oglindă inconfortabilă.

Nu atât actul autenticităţii reprezintă o grea încercare pentru status quo. Personal, îl numesc îndrăzneala autenticităţii. Cei mai mulţi dintre oameni se simt ruşinaţi atunci când sunt percepuţi ca indulgenţi cu sine sau prea focalizaţi asupra lor. Ei nu doresc ca autenticitatea lor să fie percepută de ceilalţi ca o formă de egoism sau de narcisism. Atunci când am început pentru prima dată să practic în mod conştient autenticitatea şi preţuirea de sine, m-am luptat îndelung cu o sumedenie de voci interioare, care de care mai sonoră şi mai agresivă:

● „Şi dacă ceilalţi nu cred că sunt suficient de bună? Mai contează faptul că eu cred acest lucru?”
● „Şi dacă celorlalţi nu le va plăcea sinele meu imperfect în cazul în care îi voi permite să devină manifest?”
● „Ce se va întâmpla dacă prietenilor mei, familiei, colegilor, etc., le va plăcea mai mult sinele meu perfect (cel care are grijă de toţi şi de toate) decât cel imperfect?

Uneori, atunci când forţăm sistemul, acesta ripostează. Oamenii pot reacţiona în fel şi chip: unii îşi dau ochii peste cap, alţii şuşotesc pe la spatele tău sau te confruntă deschis, făcându-te să te simţi izolat. Unii reacţionează cu cruzime şi te fac de râs, deşi tot ce  încerci să faci tu este să îţi propui să fii autentic. De-a lungul studiului meu referitor la autenticitate şi ruşine am descoperit că gândurile rostite deschis reprezintă unul din principalii factori care le declanşează ruşinea femeilor. Iată cum mi-au descris încercarea lor de a fi autentice participantele la studiul meu:

● Să fiu onestă, dar fără a-i face pe ceilalţi oameni să se simtă neconfortabil.
● Să spun ce am de spus, dar să nu supăr pe nimeni şi să nu le rănesc sentimentele celorlalţi oameni.
● Să par informată şi educată, dar fără a părea că le ştiu pe toate.
● Să am curajul de a fi în dezacord cu ceilalţi oameni, dar fără a spune ceva neplăcut sau care stârneşte controverse.

Am descoperit de asemenea că bărbaţii şi femeile au dificultăţi atunci când opiniile, sentimentele şi convingerile lor personale intră în conflict cu aşteptările culturale referitoare la cele două sexe. Spre exemplu, studierea atributelor pe care le asociem cu „feminitatea” ne arată că printre cele mai importante astfel de  calităţi sunt: supleţea, amabilitatea şi modestia. Asta înseamnă că dacă doresc să se simtă în siguranţă în societatea în care trăim, femeile trebuie să ţină cure de slăbire, să tacă şi să încerce să fie cât mai atrăgătoare.

Studierea atributelor asociate cu masculinitatea a condus la identificarea următoarelor caracteristici considerate foarte importante: controlul emoţional, postarea muncii înaintea altor factori, controlul asupra femeilor şi urmărirea statutului social. Asta înseamnă că dacă doresc să se simtă în siguranţă, bărbaţii trebuie să nu-şi mai afişeze sentimentele, să muncească până nu mai pot şi să renunţe la orice relaţie interumană semnificativă.

Adevărul este că… autenticitatea nu reprezintă întotdeauna cea mai sigură opţiune. De multe ori, alegerea autenticităţii presupune asumarea riscului de a nu fi simpatizat de nimeni. Ea presupune ieşirea din zona noastră de confort, iar atunci când ne aventurăm într-un teritoriu nou riscăm să ne împiedicăm de multe ori (şi crede-mă că ştiu ce spun, căci am ieşit de multe ori din această zonă).

Este uşor să ataci şi să critici pe cineva atunci când îşi asumă un risc, de pildă să spună cu voce tare o opinie nepopulară, să îşi prezinte o creaţie personală sau să încerce ceva nou, ce nu stăpâneşte încă perfect. Cruzimea este o reacţie comodă, dar ieftină.

După părerea mea, este un act de laşitate, mai ales dacă ataci şi critici pe cineva în mod anonim, lucru facilitat enorm de către tehnologia din zilele noastre.

Atunci când încercăm să fim autentici şi curajoşi, nu trebuie să uităm cât de uşor este să fim răniţi de cruzimea celor din jurul nostru, chiar dacă ceea ce spun ei nu este adevărat. Atunci când înotăm împotriva curentului şi ne expunem în faţa lumii, mulţi oameni se simt ameninţaţi şi încearcă să ne rănească cu orice chip, criticându-ne înfăţişarea fizică, carisma şi chiar felul în care ne creştem  copiii.

Problema este că dacă nu ne pasă deloc de ceea ce gândesc ceilalţi oameni, devenind imuni în faţa rănilor, noi nu ne mai putem conecta cu ei. Curajul înseamnă să ne spunem povestea, nu să devenim imuni în faţa criticilor celorlalţi oameni. Vulnerabilitatea este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm dacă dorim să continuăm să ne conectăm cu lumea exterioară.

Dacă nu eşti diferit de mine, practicarea autenticităţii ţi se poate părea o alegere proastă, căci prezentarea sinelui nostru real în faţa lumii exterioare este riscantă. Eu cred însă că şi mai riscant este să ne ascundem pe noi şi calităţile noastre în faţa lumii. Ideile, opiniile şi contribuţiile noastre neexprimate nu dispar pur şi simplu în neant. Ele vor continua să ne macine din interior, otrăvindu-ne preţuirea de sine. Eu cred că noi ar trebui să ne naştem cu o etichetă de avertizare similară celei de pe pachetele de ţigări:
Avertisment: dacă vei renunţa la autenticitatea ta în schimbul siguranţei, rişti să experimentezi următoarele simptome: anxietate, depresie, tulburări alimentare, dependenţă, furie, vinovăţie, resentimente şi o durere inexplicabilă.

Pur şi simplu nu merită să ne sacrificăm autenticitatea de dragul imaginii noastre în faţa celorlalţi oameni. Chiar dacă cei din jurul nostru vor încerca unele dificultăţi văzând că ne transformăm (prin cultivarea autenticităţii), în ultimă instanţă darul cel mai frumos pe care li-l putem face celor pe care îi iubim este adevărul din noi. În ceea ce mă priveşte, atunci când nu mai încerc să le fac tuturor pe plac, adoptând măştile pe care le preferă fiecare, îmi rămân mai mult timp şi mai multă atenţie, iubire şi capacitate de conectare pentru oamenii cu adevărat importanţi din viaţa mea. Practicarea autenticităţii mele îi supune uneori la grea încercare pe Steve şi pe copii mei, în primul rând pentru că necesită timp, energie şi atenţie, dar adevărul este că şi ei sunt angrenaţi în aceeaşi luptă. Cu toţii suntem.

________________

Brene Brown – Darurile imperfecțiunii (fragment)