Cât de mult timp poate să treacă pentru a deveni persoana care ai fost întotdeauna! Cât de des, pe parcurs, ne punem măști, fețe care nu sunt ale noastre. Câtă topire și cât zbucium al ego-ului trebuie să-ndurăm înainte de a ne descoperi identitatea profundă ‒ adevăratul sine din fiecare ființă umană, care reprezintă sămânța vocației autentice.

Am aflat prima oară despre vocație crescând în biserică. Prețuiesc multe la tradiția religioasă în care am fost crescut: smerenia convingerilor sale, respectul său pentru diversitatea lumii, preocuparea pentru dreptate.

Dar ideea de „vocație” pe care am preluat-o din acele cercuri a creat o deformare, până când am devenit destul de puternic ca să scap de ea. E vorba despre ideea că vocația, sau chemarea, vine de la o voce din afara noastră, o voce cu exigențe morale, care ne cere să devenim ceva ce nu suntem încă: cineva diferit, cineva mai bun, cineva aflat dincolo de limitele noastre.

Conceptul de vocație este înrădăcinat într-o profundă neîncredere în individualitate, în credința că sinele păcătos va fi întotdeauna „ego-ist”, dacă nu este corectat de forțele exterioare ale virtuții. Aceasta este o noțiune care m-a făcut să mă simt în neconformitate cu sarcina de a-mi trăi propria viață, creându-mi un sentiment de vinovăție pentru diferența dintre cine eram și cine ar fi trebuit să fiu, epuizându-mă atunci când trudeam ca să acopăr golul.

Astăzi înțeleg vocația destul de diferit ‒ nu ca pe un scop de atins, ci ca pe un dar de primit. Descoperirea vocației nu înseamnă să mă târăsc spre un trofeu pe care aproape că îl pot atinge, ci să accept comoara adevăratului sine pe care-l posed deja. Vocația nu vine de la o voce „de undeva, de-acolo” care mă convoacă să devin ceva ce eu nu sunt. Ea vine de la o voce „de-aici, dinăuntru”, spunându-mi să fiu persoana care m-am născut să fiu, să-mi împlinesc individualitatea originală ce mi-a fost dăruită la naștere de Dumnezeu.

Acest dar înnăscut al sinelui este un dar ciudat. Acceptarea lui se dovedește a fi chiar mai solicitantă decât încercarea de a deveni altcineva! Am răspuns câteodată la acea solicitare ignorând darul, ascunzându-l, fugind de el sau irosindu-l ‒ și cred că nu sunt singurul. Există o povestire hasidică ce dezvăluie, cu o uimitoare concizie, atât tendința universală de a dori să fii altcineva, cât și
importanța fundamentală de a deveni tu însuți: La bătrânețe, rabinul Zusya a spus: „În lumea de dincolo nu mă vor întreba «De ce n-ai fost Moise?». Mă vor întreba «De ce n-ai fost Zusya?».

Dacă te-ndoiești că toți venim pe lume cu daruri, precum și ca un dar, observă atent un bebeluș sau un copil foarte mic. Acum câțiva ani, fiica mea și bebelușul ei nou-născut au venit să stea cu mine pentru un timp.

Privindu-mi nepoata încă din primele ei zile pe lume, am putut să văd, la cincizeci și ceva de ani, ceva ce mi-a scăpat ca părinte, la douăzeci și ceva: nepoata mea a venit pe lume ca acest gen de persoană, și nu ca acela sau acela sau acela.

N-a apărut ca un material brut care să fie modelat după imaginea pe care lumea ar vrea ca ea să o ia. A venit pe lume cu aspectul ei dăruit, cu forma propriului ei suflet sacru. Credința biblică îi spune chipul și asemănarea Domnului, după care suntem cu toții creați. Thomas Merton îi spune adevăratul sine. Quakerii îi spun lumina interioară sau „datul Domnului” din fiecare om. Tradiția umanistă îi spune identitate sau integritate. Oricum i-ai spune, ea este o perlă prețioasă.

Din acele prime zile de viață ale nepoatei mele, am început să observ înclinațiile și tendințele care fuseseră sădite în ea la naștere. Am observat, și încă observ, ce-i place și ce nu-i place, spre ce e atrasă și ce respinge, cum se mișcă, ce face, ce spune.

Îmi adun observațiile într-o scrisoare. Când nepoata mea va ajunge în ultimii ani ai adolescenței sau pe la douăzeci și ceva de ani, mă voi asigura că primește scrisoarea, cu o introducere care va suna cam așa: „Iată o schiță a persoanei care ai fost încă din primele tale zile pe lume. Nu e o imagine definitivă ‒ pe aceasta numai tu o poți desena. Dar a fost schițată de către o persoană care te iubește foarte mult. Poate că aceste însemnări te vor ajuta să faci mai devreme ceva ce bunicul tău a făcut abia mai târziu: să-ți amintești cine erai la venirea ta pe lume și să-ți revendici darul adevăratului sine.”

Venim pe lume cu daruri înnăscute ‒ și apoi ne petrecem prima jumătate a vieții abandonându-le sau lăsându-i pe alții să ne facă să ne descotorosim de ele. În tinerețe suntem înconjurați de așteptări care ar putea avea prea puțin legătură cu cine suntem noi cu adevărat,
așteptări ale oamenilor care nu încearcă să ne deslușească individualitatea, ci să ne integreze în locașuri prestabilite. În familii, școli, la locuri de muncă și în comunități religioase suntem educați spre imagini ale unei acceptabilității, cât mai departe de adevăratul sine; sub presiunea socială a rasismului sau sexismului, forma noastră originală este atât de denaturată încât nu mai poate fi recunoscută; chiar noi înșine, mânați de frică, prea des ne trădăm adevăratul sine pentru a fi acceptați de ceilalți.

În prima jumătate a vieții suntem privați de înzestrările noastre originale. Apoi ‒ dacă avem ochii deschiși, dacă suntem conștienți și capabili să recunoaștem ce-am pierdut ‒ ne petrecem următoarea jumătate din viață încercând să recuperăm și să revendicăm darurile avute odată.

Când ne rătăcim adevăratul sine, cum putem să-i regăsim urma? O modalitate este să căutăm indicii în poveștile anilor din tinerețe, ani în care trăiam mai aproape de darurile noastre înnăscute. Acum câțiva ani am găsit câteva indicii despre mine într-un fel de mașină a timpului. Un prieten mi-a trimis un exemplar mototolit din gazeta liceului meu, datând din mai 1957, în care dădeam un interviu despre ce vreau să fac în viață. Cu siguranța așteptată de la un elev aflat în ultimul an de liceu, îi spuneam celui care mă intervieva că aș vrea să devin pilot în marina navală, iar apoi să-mi fac o carieră în publicitate.

Într-adevăr, „purtam fețele altora” și pot să vă și spun cu precizie și ale cui erau. Tata a lucrat cu un bărbat care fusese pilot în marină. Era irlandez, carismatic, romantic, plin de acea sălbăticie albastră și, întru câtva, de darul măgulirii, iar eu doream să fiu ca el. Tatăl unuia dintre prietenii mei din copilărie lucra în publicitate, și, cu toate că nu-mi doream să-i împrumut personalitatea, care era prea scorțoasă pentru gustul meu, tânjeam totuși după mașina rapidă și celelalte jucării mari ce păreau a fi accesorii ale individualității sale!

Aceste autoprofeții, vechi acum de peste patruzeci de ani, par teribil de nechibzuite pentru un om care, în cele din urmă va deveni quaker, pacifist aspirant, scriitor și activist. Luate ca atare, ele ne arată cât de devreme în viață putem să ne abatem de la ceea ce suntem. Dar cercetată prin prisma paradoxului, dorința mea de a deveni pilot și de a lucra în publicitate include indicii spre miezul
adevăratului sine care avea să iasă la iveală abia după mulți ani: indiciile, prin definiție, sunt codificate și trebuie descifrate.

____________________________
Parker J. Palmer – Lasă-ți viața să vorbească (fragment). Editura ACT și Politon, București – 2016.