— Cred că scopul vieţii noastre este căutarea fericirii. E clar. Fie că avem sau nu o religie, oricare ar fi ea, cu toţii căutăm ceva mai bun în viaţă. Aşadar, cred că însăşi mişcarea vieţii noastre se îndreaptă către fericire…

Cu aceste cuvinte, rostite în faţa unui public numeros din Arizona, Dalai Lama a intrat direct în miezul mesajului său. Dar afirmaţia lui că scopul vieţii este fericirea mi-a sădit în minte o întrebare. Mai târziu, când am rămas singuri, l-am întrebat:

— Dar Sanctitatea Voastră sunteţi fericit?

— Da, a spus el. A făcut o pauză, apoi a adăugat: Da… absolut.

Vocea lui avea în ea o sinceritate calmă, care nu lăsa loc de îndoială, o sinceritate reflectată în expresia şi în ochii lui.

— Dar e fericirea un scop rezonabil pentru noi, majoritatea? l-am întrebat. Chiar e posibilă?

— Da. Cred că fericirea se poate obţine prin antrenarea minţii.

La nivel elementar uman, nu putea să nu mă atragă ideea fericirii ca scop tangibil. Dar ca psihiatru eram împovărat de tot felul de noţiuni, printre care convingerea lui Freud că „se pare că există motive să credem că intenţia ca omul să fie «fericit» nu face parte din planul «Creaţiei»“. Acest tip de antrenament îi condusese pe mulţi colegi de-ai mei la concluzia sumbră că nu putem spera la mai mult decât la „transformarea nenorocirii isterice în nefericire generală“. Din punctul acesta de vedere, afirmaţia că există o cale clar definită către fericire părea o idee de-a dreptul radicală. Gândindu-mă la anii mei de pregătire psihiatrică, nu-mi aminteam să fi auzit prea des cuvântul „fericire“ menţionat ca obiectiv terapeutic. Bineînţeles, se discuta mult despre reducerea simptomelor depresive sau anxioase ale pacientului, sau despre rezolvarea conflictelor interne sau a problemelor ce ţineau de relaţii, dar niciodată despre scopul clar formulat de a deveni fericit.

În Occident, conceptul de atingere a fericirii adevărate a părut dintotdeauna greşit definit, înşelător, intangibil. Însuşi cuvântul happy este derivat, în limba engleză, din islandezul happ, care înseamnă noroc, şansă. S-ar părea că cei mai mulţi dintre noi subscriem la perspectiva aceasta asupra naturii misterioase a fericirii. În momentele frumoase pe care ni le scoate în cale viaţa, fericirea pare să fi apărut din senin. Pentru mintea mea occidentală, nu părea a fi un lucru pe care să-l poţi dezvolta şi menţine pur şi simplu
„antrenându-ţi mintea“.

Când i-am adus obiecţia mea, Dalai Lama mi-a explicat repede:

— Când spun „antrenarea minţii“ în contextul acesta, nu mă refer la „minte“ doar în sensul de aptitudine cognitivă sau intelect. Folosesc termenul mai degrabă cu referire la cuvântul tibetan sem, care are un sens mult mai larg, mai aproape de „psihic“ sau „spirit“; acesta include atât intelectul, cât şi simţirea, atât inima, cât şi mintea. Stabilindu-ne o anume disciplină interioară, putem trece printr-o
transformare a atitudinii proprii, a întregii noastre perspective asupra vieţii şi a modului cum o abordăm.

Această disciplină interioară poate presupune, fireşte, multe lucruri, multe metode. Dar, în sens general, începem prin identificarea factorilor care duc la fericire şi a celor care duc la suferinţă. Odată identificaţi, începem să eliminăm treptat factorii care duc la suferinţă şi să-i cultivăm pe cei care duc la fericire. Aceasta e calea.

Dalai Lama afirmă că a ajuns, în oarecare măsură, la o stare de fericire personală. În timpul săptămânii pe care a petrecut-o în Arizona, am văzut de multe ori cum se poate manifesta fericirea aceasta personală ca simplă dispoziţie de a deschide o cale de comunicare cu ceilalţi, de a crea o senzaţie de afinitate şi bunăvoinţă chiar şi în cele mai scurte interacţiuni.

Într-o dimineaţă, după conferinţă, Dalai Lama trecea printr-o curte interioară, întorcându-se în apartamentul lui de la hotel, înconjurat de suita obişnuită. Observând lângă lifturi o menajeră, s-a oprit s-o întrebe: „De unde eşti?“ Pentru o clipă femeia a părut derutată de apariţia omului cu aspect exotic, îmbrăcat în robă cafenie şi a fost surprinsă de respectul pe care i-l arăta anturajul. Apoi a zâmbit şi a
răspuns timid: „Din Mexic“. Dalai Lama a mai stat puţin să schimbe câteva vorbe cu ea, apoi a plecat mai departe, iar ea a rămas în urmă cu o expresie veselă, încântată pe chip. A doua zi, la aceeaşi oră, a apărut în acelaşi loc cu încă o menajeră: amândouă l-au salutat călduros când a intrat în lift. Interacţiunea a fost scurtă, dar cele două păreau îmbujorate de fericire când s-au întors la lucru. Apoi, zi după zi, li sau alăturat în acelaşi loc şi la aceeaşi oră şi alte menajere, una după alta, până când, la sfârşitul săptămânii, pe toată lungimea aleii care ducea la lifturi se aliniau, în uniformele lor îngrijite, cenuşiu cu alb, zeci de menajere venite să-i dea bineţe.

Zilele ne sunt numărate. Chiar în clipa aceasta se nasc pe lume mii şi mii de oameni, dintre care unora le e sortit să trăiască doar câteva zile sau săptămâni, după care vor fi răpuşi, în mod tragic, de boli sau de alte nenorociri. Altora le e destinat să ajungă aproape de vârsta de un secol, poate chiar puţin mai mult, şi să deguste tot ce ne oferă viaţa: triumf, disperare, bucurie, ură şi iubire. Nu se ştie niciodată. Dar, indiferent că trăim o zi sau un secol, întrebarea centrală rămâne: Care e scopul vieţii noastre? Ce dă sens vieţii?

Scopul existenței noastre este căutarea fericirii. Pare un răspuns firesc, la care au subscris şi gânditorii Occidentului, de la Aristotel la William James. Dar o viaţă bazată pe căutarea fericirii personale nu e cumva, prin natura ei, egoistă, chiar predispusă la răsfăţul de sine? Nu neapărat. De fapt, tot mai multe studii arată că tocmai oamenii nefericiţi sunt cei care tind să se gândească mai mult la ei
înşişi şi care par, de obicei, retraşi din societate, împovăraţi de griji şi chiar ostili. Dimpotrivă, oamenii fericiţi sunt de obicei mai sociabili, mai flexibili şi mai creativi şi reuşesc să tolereze frustrările vieţii de zi cu zi mai uşor decât cei nefericiţi. În plus, ceea ce e şi mai important, sunt mai iubitori şi mai iertători decât oamenii nefericiţi.

Cercetătorii au pus la punct unele experimente interesante care demonstrează că oamenii fericiţi prezintă o anumită deschidere, o dispoziţie de a-i ajuta pe ceilalţi. Au reuşit, de exemplu, să-i inducă o stare de fericire unui subiect făcând în aşa fel încât acesta să găsească pe neaşteptate o sumă de bani într-o cabină telefonică. Apoi, unul dintre organizatorii experimentului, prefăcându-se că e un străin oarecare, a trecut pe lângă el şi a scăpat „din greşeală“ un teanc de hârtii. Cercetătorii voiau să vadă dacă subiectul avea să se oprească pentru a-l ajuta pe străin. Într-un alt scenariu, subiecţii au fost înveseliţi ascultând un album comic, apoi au fost abordaţi de un om aflat în dificultate (şi el în colaborare cu organizatorii experimentului), care voia să împrumute nişte bani. Cercetătorii au descoperit că subiecţii fericiţi erau mai predispuşi la a ajuta un străin sau a-i împrumuta bani decât indivizii dintr-un „grup de control“ cărora
li s-a prezentat aceeaşi posibilitate de a ajuta, dar cărora nu li se ridicase moralul mai înainte.

Astfel de experimente contrazic ideea că urmărirea şi obţinerea fericirii personale duc cumva la egoism şi indiferenţă faţă de cei din jur, dar oricare dintre noi putem desfăşura un asemenea experiment în laboratorul vieţii noastre. Să presupunem că suntem blocaţi în trafic. După douăzeci de minute, coloana de maşini începe în sfârşit să se mişte, cu viteză redusă. Observăm că cineva din altă maşină
semnalizează că vrea să intre în coloană, în faţa noastră. Dacă suntem într-o stare de spirit bună e mai probabil să încetinim şi să-i facem semn să intre. Dacă suntem necăjiţi e posibil să nu facem altceva decât să accelerăm şi să ne apropiem de maşina din faţă. „Şi eu aştept de nu mai ştiu când, las’ să aştepte şi el!“

Pornim deci de la premisa de bază că scopul vieţii noastre este căutarea fericirii. Vedem fericirea ca pe un obiectiv real, către care ne putem îndrepta cu paşi pozitivi. Pe măsură ce identificăm factorii care duc la o viaţă mai fericită, vom afla câte avantaje le oferă căutarea fericirii nu doar indivizilor, ci şi familiilor lor şi societăţii ca întreg.

___________________

Sanctitatea Sa Dalai Lama & Howard C. Cutler – Arta fericirii. Manual de viață. (fragment)