Importanța capitală a bărbatului a provocat o gravă perturbație în dezvoltarea psihică a femeii, având drept consecința o insatisfacție aproape generală faţă de rolul de femeie. Viața psihică se mișca pe aceleași coordonate și în aceleași condiții în care evoluează și aceea a tuturor bărbaților, poziția sa inspirându-i un puternic sentiment de inferioritate. Se adaugă, ca un element agravant, prejudecata pretinsei sale inferio­rităţi naturale. Dacă, cu toate acestea, multe fete găsesc oarecum o compensare, faptul se datorează educării caracterului, inteligentei lor și, eventual, anumitor privilegii, ceea ce demonstrează clar că o greșeală atrage imediat după ea o altă greșeala. Privilegiile cu pricina sunt libertinajul, luxul, aventurile galante, care cel putin au aparenta unor avantaje, prin faptul că dau iluzia înaltei considerații de care s-ar bucura femeia și, în definitiv, a unei anumite idealizări care, la urma urmei, tot acolo duce, adică la formarea unui ideal de femeie care, propriu-zis, este în profitul bărbatului. O femeie a făcut o dată această observație exactă: virtutea femeii este o frumoasă născocire a bărbatului.

În opoziția faţă de rolul de femeie se pot distinge, în general, două tipuri de femei. Primul tip a și fost schițat. Sunt acele fete care în dezvoltarea lor adoptă o orientare activă, „masculină”. Ele sunt foarte energice, ambițioase și tind să culeagă lauri. Încearcă să-și depășească frații și colegii de sex masculin, preferă ocupațiile rezervate bărbaților, practică tot felul de sporturi etc. Adesea manifestă opoziție faţă de relațiile erotice și faţă de căsătorie. Dacă intră totuși în asemenea relații, le perturbă prin străduința de a-și impune dominația, de a fi superioare partenerului. Fața de orice îndeletnicire gospodărească își manifestă totala aversiune, fie că o declară fățiș, fie contestându-și orice talent în materie și încercând uneori să aducă și dovezi privind incapacitatea lor într-ale menajului.

Acesta este tipul de femeie care, cu un fel de bărbăție, caută să îndrepte răul. Una din trăsăturile ei principale este atitudinea de respingere a rolului de femeie. Câteodată i se aplică expresia „femeie bărbătoasă” (Mannweiber). Aceasta se bazează pe o teorie greșită, potrivit căreia se admite că la asemenea femei există un factor ereditar, o substanță masculină care le constrânge la o atitudine de acest fel. întreaga istorie a civilizației ne arată însă că asuprirea femeii și restricțiile la care încă și astăzi este supusă sunt de nesuportat pentru om și îl împing la revoltă. Dacă femeia adoptă o orientare percepută ca fiind „bărbătească”, opțiunea se bazează pe faptul că există doar două posibilități de a se orienta în lumea aceasta; fie în maniera femeii, fie în aceea a bărbatului, luate ca ideal. Fiecare deviere de la rolul de femeie trebuie, prin urmare, să apară ca masculină, şi invers. Nu pentru că ar interveni aici nu ştiu ce substanţă misterioasă, ci pentru că în spaţiu şi pe plan psihic nu există altă posibilitate. De aceea trebuie avute în vedere dificultăţile inerente dezvoltării psihi­ce a fetelor, aşa încât să nu ne aşteptăm la o deplină reconciliere a femeii cu viaţa, cu realităţile societăţii noastre şi cu formele vieţii noastre obștești, atâta timp cât nu i se acordă egalitatea cu bărbatul.

Celuilalt tip îi aparțin femeile care își trăiesc viața cu un fel de resemnare și pun în evidență un incredibil grad de acomodare, de supunere și smerenie. După cât se pare, ele se adaptează pretutindeni şi, de asemenea, prind rădăcini pretutindeni, dar vădind o atare inaptitudine și mărginire încât nimic nu le mai face să progreseze, aşa încât trebuie să intrăm la bănuială. Pe de altă parte, pot să prezinte simptome de patologie nervoasă, determinate chiar de slăbiciunile lor şi de nevoia de a fi luate în seamă, simptome prin care,în același timp, vor dovedi cum un asemenea dresaj şi siluire se pedepsesc, de regulă, cu suferinţe nervoase şi cu incapacitatea de a trăi în societate. Ele ar fi, chipurile, cele mai bune fiinţe omeneşti din lume, dar, din păcate, sunt bolnave şi în neputinţă de a răspunde pretențiilor care se manifestă faţă de persoana lor. Ele nu sunt în stare să aducă celor apropiaţi vreo mulţumire de durată. La baza supunerii, umilinței și a autorestricţiilor stă aceeași revoltă ca și la sememele lor din prima categorie, revoltă care pare să spună răspicat: asta nu-i o viaţă plină de bucurie.

Un al treilea tip pare să includă acele femei care de fapt nu refuză rolul lor feminin, dar care, în consecinţă, sunt chinuite de conştiinţa faptului că sunt nişte fiinţe inferioare, osândite să joace un rol secundar. Ele sunt pe deplin convinse de inferioritatea femeii, socotind că numai bărbatul ar fi chemat să realizeze lucruri de ispravă. De aceea ele avizează favorabil poziţia privilegiată a bărbatului. Deci ele întăresc corul acelor voci care atribuie doar bărbatului capacitatea de a obţine performanţe, reclamând pentru el o poziţie excepțională. Ele îşi arată atât de deschis sentimentul debilităţii, ca şi cum ar căuta în acest fel o certificare şi o protecţie. Această atitudine nu este însă decât expresia unei revolte mocnite şi care, la femeia măritată, se manifestă în încărcarea bărbatului cu acele treburi pe care ea însăși ar trebui să le ducă la îndeplinire, manieră însoţită de declaraţia măgulitoare că numai un bărbat poate face treaba cum se cuvine.

Ţinând seama de faptul că una din cele mai importante şi mai dificile îndatoriri ale vieţii, educaţia,în pofida prejudecăţii predomi­nante cu privire la inferioritatea femeii, îi revine în cea mai mare parte tocmai femeii, să vedem acum cum se comportă ca educatori tipurile pe care le-am descris. în aceste împrejurări deosebirile se reliefează şi mai mult. Femeile aparţinând primului tip, cu atitudinea lor masculină în faţa vieţii, vor proceda tiranic, făcând totul după bu­nul lor plac, aplicând mereu pedepse cu mare tărăboi şi exercitând, astfel, o puternică presiune asupra copiilor care, fireşte, vor căuta să scape de acest tratament. Ceea ce se va obţine, în cel mai bun caz, va fi doar o dresură fără nici o valoare. Impresia produsă de obicei asupra copiilor este aceea că asemenea mame nu se simt de fapt capabile să facă educaţie. Zarva, scandalul şi agitaţia produc un efect cu totul negativ şi există pericolul ca fetele să fie incitate să copieze acest stil, pe când băieţii vor fi marcaţi pentru totdeauna de groaza de a avea de-a face cu femeile. Dintre bărbaţii care au stat sub dominaţia unor asemenea mame, foarte mulţi vor ocoli cât de colo femeile, ca şi cum, cunoscând de-acum amărăciunea traiului cu ele, ei nu ar mai putea acorda nici o încredere unei fiinţe feminine. Aşa se ajunge la o dezbinare continuă între cele două sexe, căreia îi sesizăm clar tenta patologică, deşi şi în această privinţă se găsesc dintre cei care vorbesc despre o „proastă distribuire a substanţei masculine şi feminine”.

Celelalte două tipuri sunt și ele la fel de infructuoase în materie de educație. Pe de o parte, ele manifestă atâta scepticism încât copiii, care sesizează numaidecât lipsa de încredere în sine a mamei, îi sca­pă de sub control. Aceasta își reînnoiește tentativele de a trece la cârmă, dă avertismente și, din când în când, ameninţă că va spune totul tatălui. îndreptându-şi însă privirea spre autoritatea pedagogică a bărbatului, ea își trădează din nou lipsa de încredere în succesul activităţii sale educaţionale. Astfel, are în vedere o linie defensivă în educație, ca și cum de datoria ei ar fi să justifice punctul de vedere potrivit căruia bărbatul este singurul capabil în toate şi, de asemenea, indispensabil în educație. Pe de altă parte, sentimentul de neputinţă le va face pe aceste femei să respingă activitatea pedagogică şi s-o treacă în responsabilitatea bărbatului, a guvernantelor etc.

Și mai izbitor se manifestă insatisfacția faţă de rolul de femeie la fetele care, din motive deosebite, „superioare”, se retrag din viaţa de familie, intrând de pildă într-o mănăstire sau adoptând o profesiune legată de celibat. Ele aparţin acelui tip de femeie care, în neîmpăcarea lor cu rolul de femeie, ajung de fapt să abandoneze orice pregătire în sensul propriei lor vocaţii profesionale. Tot aşa, se poate întâmpla ca multe fete să se grăbească să ocupe o slujbă, spre a-şi apăra astfel independenţa şi spre a nu ajunge prea uşor la căsătorie. Și în cazul acestei atitudini intervine, ca factor propulsor, aceeaşi aversiune faţă de rolul tradiţional al femeii.

Chiar și în cazul în care s-a ajuns la căsătorie, caz în care ne-am putea gândi că acest rol a fost acceptat benevol, adesea se dovedeşte că încheierea căsătoriei nu este în realitate o probă de reconciliere cu rostul tradiţional al femeii. Iată exemplul tipic al unei femei în vârstă de vreo 36 de ani. Ea a venit să se plângă de diferite tulburări nervoase. Era fiica cea mai mare, rezultată din căsătoria unui bărbat mai în vârstă cu o femeie extrem de dornică de a domina. Chiar şi faptul că mama, care fusese o fată foarte frumoasă, acceptase să se căsătorească cu un bărbat mai în vârstă, duce la presupunerea că avea oroare de rolul de femeie şi că aceasta a influenţat alegerea soţului. Căsnicia părinţilor nu mergea bine. Femeia conducea casa într-un mod strigător la cer, impunându-şi cu brutalitate voinţa. Soţul bătrân a fost repede pus la locul său. Fiica povestea că adesea mama sa nu-i permitea tatălui să se întindă din când în când pe o bancă, spre a se odihni. Ea se silea să-şi conducă gospodăria după un principiu pe care ea însăşi îl instituise şi care trebuia socotit invio­labil de către toţi ceilalţi.

Copil foarte dotat, pacienta noastră a crescut în condiţiile unui răsfăţ exagerat din partea tatălui. Dimpotrivă, mama nu era mulţumită de ea şi îi era în permanenţă opozantă. Cum mai târziu ea a adus pe lume şi un băiat, pe care îl trata cu mult mai multă grijă, relaţiile dintre mamă şi fiică au devenit complet insuportabile. Fata era conştientă de faptul că are un sprijin în tatăl ei, care, oricât de moale şi împăciuitor, putea să opună o rezistenţă îndârjită când la mijloc era fiica lui. Aceasta, în conflictele ei înverşunate cu mama, ajunsese s-o urască. Una din ţintele preferate ale agresivităţii fetei era ripofo-bia¹⁰ mamei, a cărei pedanterie mergea până într-acolo încât, de exemplu, nu-i îngăduia servitoarei să atingă clanţa uşii, fără ca apoi să o şteargă cu o cârpă curată. Devenise un amuzament pentru fată să umble încolo şi-ncoace totdeauna jegoasă şi şleampătă, murdă­rind totul. în general, ea îşi dezvolta doar însuşirile care erau tocmai contrariul a ceea ce aştepta de la dânsa mama sa. Acest fapt pledează foarte clar împotriva ipotezei trăsăturilor de caracter înnăscute. Dacă copilul nu-şi cultivă decât însuşiri menite s-o scoată din sărite pe mama sa, la baza acestui mod de a proceda nu poate sta decât un plan, conştient sau inconştient. Ostilităţile între cele două continuă şi astăzi şi cu greu se poate concepe o mai mare duşmănie.

Pe când fata era în vârstă de 8 ani, situaţia se prezenta, în linii mari, în felul următor: tatăl se situa invariabil de partea fiicei, mama, cu o faţă severă și încruntată, făcea observații necruțătoare, formula reproșuri, pe când fata, obraznică, promptă în riposte și cu un nemaipomenit umor, paraliza toate ostenelile mamei. Situația a devenit și mai grea din momentul în care fratele mai mic, preferatul și răsfățatul mamei, a fost lovit de o afecțiune a valvulelor cardiace, ceea ce a intensificat și mai mult grija maternă pentru dânsul. Să se remarce continua interferență a strădaniilor părinților pentru copiii lor preferați, în asemenea condiții a crescut fata.

În acest context a apărut grava tulburare nervoasă a fetei, pe care nimeni nu şi-o putea explica. Suferința consta în aceea că ea se simțea mereu torturată de gânduri rele îndreptate împotriva mamei, gânduri care, credea ea, o acaparau total. în cele din urmă, pe neașteptate, s-a cufundat în religie, fără nici un rezultat. După câtva timp aceste gânduri au regresat, efect care a fost atribuit unui medicament; probabil însă că mama bătuse putin în retragere. Nu rămăsese, ca sechelă a tulburării nervoase, decât o bizară teamă de furtună.

Fata își închipuia că furtuna nu putea veni decât din pricina cugetului ei încărcat și că într-o zi avea să se întâmple o nenorocire din cauza aceasta. Vedem cum copilul însuși făcea eforturi să se elibereze de ura împotriva mamei sale. Fata a continuat să se dezvolte și la un moment dat a părut să-i surâdă un viitor frumos. O impresie deosebită a făcut asupra ei vorba unei învățătoare care spusese: fata asta va putea să reușească în toate, numai să vrea. Asemenea cuvinte sunt în ele însele lipsite de importanță, dar pentru dânsa însemnau: dacă vrei să-fi asumi ceva, e imposibil să nu ai succes. Această interpretare a avut drept urmare dorința de a continua lupta împotriva mamei sale.

A venit vârsta pubertății și ea s-a făcut o fată frumoasă, bună de măritat și a avut multi pretendenți. Dar limba ei ascuțita tăia mereu orice posibilitate de relație. Numai un bărbat mai în vârstă a izbutit să se apropie de dânsa și ea se simțea atât de atrasă de el, încât a existat temerea că s-ar fi putut căsători cu dânsul. Dar până și acest bărbat s-a retras după câtva timp și fata a rămas fără pretendent până la 26 de ani. în cercul de care aparținea ea faptul trecea drept surprinzător și nimeni nu și-l putea explica, deoarece nu se cunoștea trecutul fetei. Lupta dură pe care o dusese încă din copilărie împotriva mamei sale făcuse din ea o ființa gâlcevitoare, insuportabilă. Lupta era comportarea ei de predilecție, poziția care o avantaja: Purtările mamei o ațâțaseră și o orientaseră spre vânarea de noi și noi triumfuri. Cearta la cuțite era domeniul ei preferat. Se reflecta aici vanitatea fetei. Atitudinea ei „masculină” se trăda în preferința pentru acele jocuri în care avea posibilitatea să înfrângă un adversar.

La 26 de ani a făcut cunoștință cu un bărbat foarte onorabil, care nu s-a arătat deranjat de firea ei arțăgoasă și care i-a cerut în mod serios mâna. El s-a dat drept foarte modest și supus. La presiunile rudelor ei de a-l lua de bărbat, ea a explicat în repetate rânduri că simte o mare aversiune împotriva lui și că o căsătorie cu dânsul nu ar putea ieși bine. Dată fiind firea ei, o asemenea prezicere nu era, desigur, greu de făcut. După ce s-a opus timp de doi ani, a sfârșit prin a spune da, ferm convinsă că în acest om dobândise un sclav, cu care va putea face ce dorește. în taină ea sperase să găsească în el o a doua ediție a tatălui ei, care îi făcea concesii totdeauna și în toate privințele.

În scurt timp a fost limpede că se înșelase. La numai câteva zile după nuntă soțul putea fi văzut șezând în camera lui, cu pipa în gură și citindu-și confortabil ziarul. Dimineața dispărea în biroul său, venind punctual la masă și bombănind dacă nu era totul gata. Pretindea curățenie, duioșie, punctualitate — lucruri exagerate, după cum gândea ea, lucruri care nu-i stăteau în obicei. Relațiile nu erau nici pe departe comparabile cu acelea care existaseră între ea și tatăl ei. Visurile i se spulberaseră. Cu cât i-o cerea mai mult, cu atât mai puțin îi îndeplinea el dorințele și, invers, cu cât mai mult îi atrăgea el atenția asupra rolului ei de gospodină, cu atât mai puțin o vedea îndeplinindu-și-l. De altfel nu pierdea ocazia să-i amintească în permanența că de fapt el nu are nici un drept la asemenea revendicări, din moment ce ea îi spusese categoric că nu-i este drag. Aceasta însă nu-l impresiona. El își etala mai departe pretențiile, cu o neînduplecare care ei îi deschidea o perspectivă foarte tulbure pentru viitor. Cinstit, pătruns de sentimentul datoriei, bărbatul îi ceruse mâna într-un acces de uitare de sine, uitare de sine care s-a risipit repede, de îndată ce s-a considerat stăpân pe o poziție sigură.

Discordia existentă între ei nu s-a atenuat când femeia a devenit mamă. Ea a trebuit să ia asupra-i noi îndatoriri. Pe de altă parte, raporturile ei cu propria-i mamă, care trecuse energic de partea ginerelui, se înrăutățeau continuu. Neîntreruptul război domestic se ducea cu arme de asemenea calibru încât nu este de mirare că bărbatul se purta uneori urât și fără menajamente, iar femeia avea în acest caz dreptatea de partea ei. Comportarea bărbatului era o consecință a propriei ei inaccesibilități și neîmpăcări cu rolul de femeie. Inițial ea își imaginase că nu va fi greu să ocupe o poziție de suverană și că va parcurge viața alături de un sclav care să-i îndeplinească toate dorințele. Probabil că în acest caz acordul ar fi fost posibil.

Dar ce era acum de făcut? Trebuia să divorțeze, să se întoarcă la mama sa și să se declare învinsă. Să trăiască singură și independentă, nu se putea, pentru că nu era pregătită în acest sens. Divorțul i-ar fi rănit mândria, vanitatea. Viața îi era un chin. De-o parte soțul care o boscorodea într-una, de alta mama cu artileria ei grea, predicând fără încetare curățenia și spiritul de ordine.

Iată-o și pe ea, dintr-o dată, adepta curățeniei și ordinii. S-a apucat să spele și să curețe, cât era ziua de lungă. Se pare că înțelesese, în sfârșit, lecțiile cu care mama îi împuiase urechile. La început mama desigur că a putut surâde binevoitor, iar bărbatul s-a bucurat întrucâtva văzându-și soția devenită deodată atât de iubitoare de ordine, aranjând dulapurile, golind și rânduind sertarele. Dar se poate și exagera; ceea ce s-a și întâmplat în cazul nostru. Ea spăla, freca, curăța și lustruia atât de stăruitor, până ce în întreaga casă n-a rămas fir de praf, și depunea atâta zel încât fiecare era stânjenit de dereticările ei și,de asemenea, ceilalți o stânjeneau pe dânsa. Dacă spălase ceva și cineva se și atinsese de acel lucru trebuia să se apuce să-1 spele din nou și numai ea o putea face.

Această așa-numită manie a spălatului (Waschkrankheit) este un fenomen extrem de frecvent. Toate aceste femei, care încearcă în felul acesta să afișeze un soi de perfecțiune și să le privească de sus pe altele, care nu spală atât de des ca dânsele, în fiecare zi, sunt în război împotriva rolului lor de femeie. La urma urmelor însă rar se vede.la un om atâta murdărie ca la o asemenea femeie. Ceea ce o interesează nu este curățenia, ci perturbarea pe care o poate determina pe această cale.

Am putea demonstra, cu ajutorul a numeroase cazuri, că o reconciliere reală cu rolul de femeie este cel mai adesea o simplă aparenta. Dacă auzim că o asemenea femeie nu are în general prietene, că nu se înțelege cu nimeni și nu are vreo considerație pentru careva, toate acestea decurg din firea ei. Ceea ce trebuie să ne dea viitorul apropiat este o cale de educare a fetelor care să le conducă la o mai bună reconciliere cu viața. Căci astăzi nu constatăm decât că, până și în condițiile cele mai favorabile, această reconciliere de multe ori nu este obținută. în societatea noastră inferioritatea femeii, deși nu are o existență reală și toți oamenii cu judecată o tăgăduiesc, este sistematic stabilită prin lege și prin tradiție. Motiv pentru care trebuie să fim mereu cu ochii deschiși și să identificăm întreaga tehnică a acestor conduite greșite ale orânduirii noastre sociale, spre a o combate. Totul nu pentru o exagerată venerare maladivă a femeii, ci pentru că o atare situație distruge viața noastră socială.

În această ordine de idei se cuvine menționat încă un fenomen, întrucât prilejuiește adesea o critică înjositoare a femeii, anume vârsta periculoasă, care se manifestă cam pe la 50 de ani, aducând cu sine modificări ale psihicului, în sensul exacerbării anumitor trăsături de caracter. Sub influența decăderii fizice, femeia este persecutată de gândul că a venit timpul când ea va pierde şi ultimele resturi de valoare, trudnic păstrate, care și așa sunt neînsemnate. Cu mare cheltuială de energie, ea încearcă tot ce i-ar putea fi de folos în menținerea poziției sale, în condiții care de-acum se înăspresc. Dacă în societatea noastră de azi principiul dominant al retribuirii după muncă lucrează în general în defavoarea oamenilor în vârstă, faptul este însă și mai alarmant în privința femeilor în vârstă. Deteriorarea care survine la femeile în vârstă și care le subminează cu totul valoarea, într-o altă formă atinge universalitatea, în asa fel încât valoarea vieții noastre nu este de apreciat după numărul zilelor trăite. Ceea ce cineva a realizat în deplinătatea forțelor sale, va trebui trecut în contul său, pentru timpul în care forțele și influenta îi vor fi mult scăzute. Nu este admisibil ca un om, pentru că a îmbătrânit, să fie de acum încolo pur și simplu exclus de la beneficiile spirituale și materiale, într-o manieră care în cazul femeii bătrâne degenerează de-a dreptul în batjocură. Se cuvine să ne reprezentăm cu ce anxietate se poate gândi o adolescentă la o asemenea perioadă a vieții, care și pe ea o așteaptă. Faptul de a fi femeie (das Weib-Sein) nu este mai puțin valabil la vârsta de 50 de ani, demnitatea umană persistă în toată deplinătatea ei și dincolo de acest moment și ea trebuie păzită.

__________________________________

Alfred Adler – Cunoașterea omului (fragment)