Cei patru termeni: „gelozie”, „posesivitate”, „invidie” și „suspiciune” sunt, în general, vag înțeleși de către cititorul mediu. Faptul nici nu are prea mare importanță până în momentul în care noi, personal, nu devenim robii sau victimele primelor două. În acest caz e bine să clarificăm în ce constau aceste stări emoționale și care sunt deosebirile între ele. Să le luăm, deci, pe rând, într-o ordine ușor diferită.

Invidia. Aceasta stare emoțională poate fi și pozitivă, deoarece ne poate stimula să atingem ținte pe lângă care, altfel, am putea trece fără să le observăm.

În primăvara anului 1980, s-a întâmplat să iau masa de prânz cu doi psihiatri, amândoi alergători pasionați. În timpul prânzului, am aflat că ei alergau cu regularitate o milă în șapte minute și 15-20 de secunde, în timp ce eu alergam, în mod obișnuit, aceeași distanță în zece, noua, sau, în cel mai bun caz, în opt minute. Acești bărbați erau mai tineri decât mine, dar nu cu mult. Într-o clipă am devenit invidios pe rezistența, iuțeala și buna lor condiție fizică. M-am hotărât să mă străduiesc să alerg de două ori, consecutiv, mila în șapte minute. Până acum am reușit să alerg aceasta distantă în șapte minute și jumătate, dar simt că mai am rezerve. Este o senzație extraordinară și sunt mândru de performanta mea. Nu sunt gelos pe timpii lor, as dori, doar, să fiu și eu capabil să-i realizez. Aceasta este invidia.

Gelozia. Dacă performantele celor doi m-ar fi iritat, dacă as dori ca eu să fiu singurul alergător bun, aceasta ar fi însemnat gelozie. Persoana geloasă vrea totdeauna să-l împiedice pe celălalt să obțină ceea ce dorește, indiferent despre ce este vorba. Ea tinde spre exclusivism, pentru că numai astfel se simte în siguranță: să dispună ea singura de acel ceva, să reușească doar ea și, în orice situație sau relație, să domine. Pană nu-și realizează aceste dorințe, o asemenea persoana se simte foarte prost.

Cel care se irita atunci când soția lui dansează cu un alt bărbat, are înclinații spre gelozie. Crede că ei ar trebui să-i placa să danseze numai cu el. Ea nu ar trebui să radă niciodată de glumele unui alt bărbat și nici să se bucure de vreo altă companie în afara de cea a soțului. Aceasta este deja gelozie. Dacă ar fi vorba de invidie, el ar trebui să-și spună: „Oh, tipul acela de pe ringul de dans arată grozav. El și soția mea par un cuplu strașnic. Aș vrea să pot dansa la fel de bine ca și el”.

Dar, nu, un asemenea om e lipsit de încredere în sine însuși, se simte atât de nesigur, încât e convins că oricând poate să alergă un timp mai bun decât el. Și atunci devine un dictator și îi interzice soției fel și fel de lucruri, numai pentru a-și atrage întreaga ei atenție și sa se asigure că el este singurul și unicul bărbat din viața ei. Gelozia este totdeauna o stare emoțională nevrotică.

Posesivitatea. Această stare emoțională se aseamănă geloziei, numai că, în acest caz, nu exista o terță persoană. Un asemenea om pretinde o atenție și o companie permanentă din partea partenerului, dar nu pentru că i-ar fi teama să nu-l piardă sau să nu fie înlocuit cu altul, ci pentru că este convins că lipsit de dragostea acestuia, ar valora mult mai putin.

Persoanele posesive nu știu ce să facă cu ele însele. Dacă rămân singure, se simt la fel de abandonate, ca un copil părăsit de părinți. Această senzație este, desigur, dureroasă, dar ea provine din aceeași sursa ca și gelozia, adică din nevoia excesivă de dragoste. Persoanele posesive cred că reprezinta o valoare numai când cineva le iubește și dovedește aceasta, acordându-le toată atenția.

Gelozia și posesivitatea sunt stări emoționale prin care omul își taie singur craca de sub picioare. În timp ce invidia este un stimulent în realizarea unui scop, gelozia și posesivitatea contribuie la ratarea lui. Cu cât devine mai imperioasă nevoia de a fi iubit, cu atât e mai putin probabilă satisfacerea ei. Mânia, conduita dictatorială și, mai presus de toate, sentimentul pronunțat de inferioritate care stă la baza lor, nu fac din nimeni un partener ideal.

Cuvintele următoare aparțin unei femei tipic posesive: „Îl vreau numai cu mine tot timpul. Simt că înnebunesc când el nu este acasă. Vreau ca totul să facem împreună. Când el pleacă, devin încordată, nervoasă și furioasă, și știu foarte bine că aceste sentimente se acumulează întruna în mine, ca apoi, la fiecare două săptămâni să izbucnească într-o ceartă. Așa mi s-a întâmplat și în prima căsătorie. Eu trebuie să explodez la fiecare două săptămâni. Și nu știu de ce. Poate nu am parte de suficientă atenție. Eu trebuie să simt că el mă iubește. Dacă țipă la mine, știu cel putin că mă iubește. Îl supun unor teste. Dacă el nu le acceptă — asta ar dovedi că nu mă iubește. Dar dacă intră în discuție cu mine și accepta criticile mele, aceasta dovedește că, totuși, mă iubește”.

Suspiciunea. Dacă o femeie crede că iubitul ei se dă în vânt după cea mai bună prietenă a sa, aceasta încă nu înseamnă că este geloasă. Se prea poate să aibă dreptate.

Îți petrece cea mai mare parte a timpului departe de casă? Pare să aibă tot mai puțini bani? E mai putin activ sexual în ultimele luni? Sună telefonul mai des, fără ca la capătul firului să fie cineva? Toate acestea ar putea fi semne îndreptățite că relația respectivă s-a deteriorat. Dar toate acestea nu trebuie să conducă neapărat la gelozie.

În măsura în care nu se transforma în gelozie, suspiciunea poate fi considerată și o manifestare a capacității de observare, de presupoziții inteligente și de investigări detectiviste. Ca atare, suspiciunea este un sentiment pozitiv, care ne avertizează de eventuale pericole. Ea nu trebuie alungată. Dar nici convertită în gelozie.

__________________

Paul Hauck – Gelozia (fragment)