„Autoobservarea înseamnă auto-corectare… Un om poate să vindece orice din trecutul său dacă este capabil să se autoobserve”, a spus Visătorul și apoi a continuat, remarcând faptul că însăși condiția umană este rezultatul incapacității omului de a se cunoaște pe sine însuși și, în primul rând, de a se auto-observa.

„Autoobservarea este ca o privire de la înălțime asupra vieții tale!”, astfel a definit Visătorul conceptul, nuanțând apoi: „Este ca și cum ai aduce evenimentele, circumstanțele și relațiile trecute sub lumina unui reflector”.

Din câte îmi dădeam seama, premisa esențială a autoobservării era capacitatea de a fi imparțial, fără emiterea de judecăți morale. Pentru Visător, auto-observarea însemna expunerea vieții nu în fața unui tribunal, ci sub laserul inteligenței tale obiective, martor neutru care putea doar să observe, fără să formuleze niciun fel de părere sau critică. Acest lucru mi-a adus aminte de niște experimente de psihologie organizațională, despre care învățasem la Școala de Afaceri din Londra (SAL). Unele dintre marile companii își îmbunătățiseră considerabil producția folosind acea „conducere migratoare”, cum o numiseră cercetătorii. Acesta se baza pe atenție, facilitându-se astfel funcționarea unei conduceri în permanentă migrare, în interiorul organizației. Sarcina unui director migrator consta,
mai precis, în a se plimba prin sediu și a-și face simțită prezența în fiecare colțișor al companiei, chiar și în cele mai îndepărtate.

Vocea Lui mi-a întrerupt brusc șirul gândurilor și reflecțiilor de la orele SAL.

„Autoobservarea înseamnă auto-corectare”, a repetat Visătorul. „Dacă ești în stare să te observi pe tine însuți, corectarea vine de la sine… Autoobservarea înseamnă terapie… o consecință firească a detașării dintre observator și observat.

Autoobservarea deschide calea omului pentru a vedea ce-l ține legat de problemele eterne ale lumii: prejudecați, sentimente de vinovăție, prejudicii, emoții negative și premoniții ale nenorocirilor… Este un exercițiu de detașare, de trezire din transa hipnotică și deșteptare…

La cea mai mică oprire a efectului hipnotic al lumii asupra ta, s-ar nărui toate cele în care crezi și s-ar destrăma echilibrul aparent și certitudinile iluzorii ale unei vieți.

Din acest motiv majoritatea oamenilor nu sunt în stare să se autoobserve”, a continuat El. „Să te detașezi de panorama lumii, chiar și pentru o secundă… este un efort prea mare, pentru cei mai mulți dintre oameni.”

M-a fixat intens, mult timp. Își îndreptă discursul spre mine, din nou. Un nod în stomac anticipa durerea ce urma să mă năpădească.

„Pune la lucru observatorul din tine! Auto-observarea va ucide acea îmbulzeală de gânduri și emoții negative care ți-au condus mereu viața. Dacă observi ce se petrece în interiorul tău, lucrurile bune vor începe să se întâmple, iar cele rele dispărea gradat.”

Dintr-o privire, a observat expresia mea descurajată și a adăugat: „Nimeni nu poate face asta de unul singur. Să te întâlnești cu tine însuți, cu minciunile tale, să hoinărești prin labirintul Ființei tale fără o pregătire impecabilă, ar însemna să fii ucis pe loc.”

Aceste cuvinte au sunat ca o condamnare și mi-era teamă că mă va părăsi. Mă temeam că va considera că sunt un caz disperat și va concluziona că orice alt efort de a mă ajuta ar fi în van.

Simțeam o hotărâre eroică și disperată, crescând în mine. Graba mea i-a dat de gândit. A adoptat una dintre pozițiile Lui originale. Și-a întins și apăsat arătătorul de degetul mijlociu de la mâna dreaptă și apoi le-a înfipt în obraz. Pe urmă și-a sprijinit bărbia de partea scobită a degetului mare și și-a aplecat capul puțin înainte. A rămas așa, absorbit de gânduri, o bună bucată de vreme. Nu părea să mă privească, dar eram sigur că nu lăsa să-i scape niciun gând de-al meu. Jucam partida finală a unui meci decisiv, probabil ultimul. Totul depindea de mine. Așteptam… Într-un final, Visătorul a rupt tăcerea.

„Privește… e lună plină”, a spus El făcând un gest vag cu bărbia în direcția ei. „De-a lungul vieții, omul poate vedea cel mult o mie de luni pline, însă este foarte posibil ca ajuns în amurgul vieții lui să realizeze că n-a avut timp să observe niciuna.”

„Iar luna este în exteriorul tău. Gândește-te cu cât mai dificil îi este unui om să se observe pe sine, să schimbe direcția atenției lui spre interior. Autoobservarea este doar începutul Artei de a Visa.”

Am rămas tăcuți pentru o vreme. Terasa de la Cafe de la France, care se ascundea în întuneric, semăna cu prova unei nave spațiale, gata să traverseze cerul înstelat. La bord eram doar noi… argonauți solitari ai existenței.

„Pregătește-te”, m-a sfătuit El, pe tonul hotărât al omului de acțiune. „Nu va fi o plimbare de agrement.”

Am ascultat cu atenție ultimele Lui recomandări. Visătorul era alături de mine, însă totul depindea doar de mine. Mi-a explicat, cu răceală, că exista riscul să fiu prins în mrejele unui fel de uitare letală, un loc unde trecutul este părăsit înainte de a fi fost pe deplin înțeles, unde lumea nouă urmează să se întrupeze. Din acea fâșie spaţio-temporală nu mai aveam nicio șansă să revin în lume. De aceea, a subliniat că aceea ar putea fi ultima noastră întâlnire.

„Trecutul unui om de rând… al unui om care nu a făcut încă nici măcar primii pași spre unitatea Ființei este torturat cu căngi”, a spus El. „Și ele îl prind, de îndată ce încearcă să pătrundă în trecut, pentru a-l schimba…”

Acestea au fost ultimele Lui cuvinte pe care am mai fost în stare să le ascult. Aveam impresia că terasa se înclina și obiectele din jur alunecă, întocmai ca o ambarcațiune care-și ridică ancora.

„Asta e”, m-am gândit, făcându-mi curaj.

Auzeam cu greu ce-mi mai spunea Visătorul, de parcă vocea Lui se îneca pentru perioade mai lungi de timp, din cauza unor motoare invizibile. Terasa se transforma încet într-o mașină a timpului, din al cărei echipaj făceam parte doar eu și Visătorul. Universul era suspendat, timpul își depăna banda înapoi și nimic în lume nu părea mai important decât călătoria noastră spre conștiința și trecutul meu.

Era ca și cum alunecam într-un tunel adânc și întunecos, de parcă „mașina” noastră străpungea o geologie interioară, straturi după straturi calcifiate ale existenței.

Primul fragment din viața mea apărea, ca o insulă, din întuneric. În timp ce îl urmăream cum se aproprie și devine din ce în ce mai mare, am avut sentimentul că am pășit într-o lume cunoscută care se ascundea misterios la capătul necunoscutului.

În timpul liniar, trecuseră doar câțiva ani de când se petrecuseră evenimentele pe care le vizitam din nou acum, cu Visătorul și totuși acea parte din viața mea părea incredibil de îndepărtată.

___________________________

Elio D`Anna – Școala Zeilor (fragment)