Când eram mică și mă rugam, mă puneam pe genunchii lui Dumnezeu, mă simțeam mângâiată și consolată, vedeam un cer, cu câțiva nori și pe măsură ce mă rugam, norii se îndepărtau, soarele strălucea, cerul avea o lumină curată, extraordinară, un sentiment de pace, liniște și siguranță mă învăluia și puteam dormi liniștită. Pe măsură ce treceau anii, am pierdut acest obicei, chiar dacă îmi rămăsese amintirea momentelor din copilărie. Am pierdut această puritate de copil, sau mai degrabă spus m-am deconectat de ceea ce simt acum că este realitatea mea.

Influențată fiind de gândirea din vremurile noastre, am ajuns chiar să nu mai cred în Dumnezeu. Parcă îl căutam și îl renegam în egală măsură. Am pornit în pelerinaj la Santiago de Compostella, în Spania, i-am simțit prezența și ajutorul la fiecare pas. M-am reconectat cu mine, am sorbit viața picătură cu picătură. Apoi, când mama mea am murit, am crezut că Dumnezeu nu mă ascultă, că fie nu există, fie nu mă iubește, fie nu îmi ascultă rugăciunile.

Astfel, după căutări îndelungate să înțeleg ce se întâmplă și de ce se întâmplă toate acestea, am început să rearanjez piese de puzzle și să văd imaginea de ansamblu în care totul prinde formă, contur, iar lucrurile ies din gravitatea lor de moment și devin parte a unui tablou, în care piesele de puzzle odată aranjate la locul lor se lipesc parcă în mod magic, fără posibilitate de a le desface ulterior. Dispar liniile de contur, se netezește totul, intensitatea sentimentelor negative se domolește, iar căldura și dragostea lui Dumnezeu se arată în toată splendoarea.

Zilele trecute m-am uitat la un film cu Gregg Braden în care explică cele 7 oglinzi Eseniene. Acolo mi-a confirmat exact ce simțisem eu legat de moartea mamei mele, după ce am dat la o parte furia de moment, după doliu și jale, când am încercat să accept ce se întâmplă ca fiind o parte din călătorie. Pe de o parte, ultima dată când am văzut-o, am știut că e ultima dată când o iau în brațe; chiar dacă nu mi-am dorit să cred asta, ba chiar am refuzat să cred că un astfel de sentiment poate fi adevărat. Pe de altă parte, am simțit că viața ei avea rost doar dacă mă servea pe mine. Ea a ales să trăiască atâta timp cât eu am nevoie de ea. În momentul în care i-am spus că pot trăi fără protecția ei, misiunea ei în această viață a luat sfârșit.

După ce luni de zile am suferit, am căutat să înțeleg, m-am răzvrătit, m-am stins și m-am trezit în repetate rânduri, am simțit că e din nou în viața mea, de data asta senină, fericită, blândă, caldă, înțelegătoare. Mama mea din ceruri, care acum vede chiar și tabloul de puzzle pe care eu încă nu am terminat să-l construiesc.

Și astfel, am învățat să mă iubesc, să mă iert pe mine pentru tot ce mă acuzam eu singură, iar cu odată iertarea am simțit cum vindecarea începe să se manifestă în mine și în afara mea.

Acum pot să mă uit la o zi înnorată și să simt fericire și recunoștință.

Mă iubesc, mă iert, mă vindec…

___________________

Foto credit: pixabay.com