Dacă destinația este scrisă, dar drumul ne aparține, unde se întâlnesc destinul și liberul-arbitru?

În urmă cu vreo 15–20 de ani, mă uitam la un film spaniol. La un moment dat, am auzit un cuvânt. Era numele unui vin.

MAKTUB.

Nu-l mai auzisem niciodată. Nu știam din ce limbă provine, nu-i cunoșteam semnificația și nu aveam niciun motiv să-i acord o atenție deosebită.

Și totuși…

În clipa în care l-am auzit, un fior mi-a străbătut întregul corp, din creștet până în tălpi. Nu a fost o reacție a minții. Nu am avut timp să mă gândesc la ceva, să fac asocieri, să caut explicații.

Pur și simplu, am simțit rezonanța acelui cuvânt în fiecare celulă a corpului meu.

Uneori, întâlnim lucruri pe care nu le cunoaștem și, cu toate acestea, avem sentimentul profund că le recunoaștem. Nu știu să explic întotdeauna aceste experiențe. Nici nu simt nevoia să le reduc la o explicație. Știu doar că există momente în care ceva din noi răspunde înainte ca mintea să formuleze măcar o întrebare.

MAKTUB a rămas undeva în mine, într-un colț al minții, într-o crevasă a creierului, într-un loc în care lucrurile importante se păstrează fără să ceară atenție.

Au trecut aproape două decenii.

Și acum, când căutam numele unui program de suflet, cuvântul a ieșit din nou la suprafață.

MAKTUB.

Emoția m-a inundat din nou, am izbucnit în plâns.

Nu pentru că i-aș fi descoperit între timp semnificația, ci pentru că, într-un fel pe care încă nu-l pot explica, am simțit că mă întâlnesc din nou cu ceva ce îmi aparține.

Ce înseamnă MAKTUB?

MAKTUB provine din limba arabă, unde maktūb înseamnă „scris” sau „ceea ce este scris”. Rădăcina sa lingvistică este K-T-B, asociată scrierii, iar în cultura arabă cuvântul a dobândit și o semnificație legată de destin.

„Așa a fost scris!”

În tradiția islamică, ideea destinului este legată de qadar, conceptul decretului divin. Relația dintre voința divină și libertatea omului a generat, de-a lungul secolelor, interpretări și dezbateri teologice profunde.

Cuvântul a devenit cunoscut în întreaga lume și prin romanul Alchimistul, al lui Paulo Coelho, unde apare ca expresie a unei ordini mai mari a existenței.

Dar ce înseamnă, de fapt, că ceva este scris?

Cine a scris? Când? Și, mai ales, ce anume este scris?

Fiecare întâmplare, fiecare întâlnire, fiecare pierdere, fiecare alegere?

Sau poate doar destinația?

Pentru mine, MAKTUB nu vorbește despre un destin implacabil, despre o sentință pe care trebuie să o executăm indiferent de ceea ce ne dorim. pentru mine MAKTUB este o destinație, ci o formă de a trăi fiind una cu Viața însăși.

Iar această perspectivă schimbă fundamental relația dintre destin și libertate.

Destinul și liberul-arbitru. Două forțe opuse sau două expresii ale aceleiași realități?

De mii de ani, filozofii încearcă să înțeleagă dacă omul este liber să-și aleagă viața sau dacă existența sa se desfășoară potrivit unei ordini prestabilite.

Stoicii considerau că universul are o ordine rațională, iar înțelepciunea omului constă în a înțelege această ordine și a trăi în acord cu ea. Spinoza vedea libertatea nu ca pe o absență a cauzelor, ci ca pe o capacitate de a înțelege necesitatea. Nietzsche a dus relația cu destinul într-o altă direcție, prin amor fati: iubirea destinului. Nu doar acceptarea a ceea ce trăim, ci capacitatea de a spune da propriei existențe. Existențialiștii au pus accentul pe libertatea și responsabilitatea omului de a-și construi viața prin alegeri.

Perspective diferite, uneori contradictorii, care gravitează în jurul aceleiași întrebări: Cât din ceea ce suntem ne este dat și cât devenim prin propriile alegeri?

Poate că dificultatea apare atunci când considerăm destinul și liberul-arbitru două realități care se exclud reciproc.

Dacă nu se exclud?

Dacă se completează?

Dacă dansează împreună?

Dacă destinația este scrisă, dar drumul ne aparține, unde se întâlnesc destinul și liberul-arbitru?

Putem ajunge în același loc pe drumuri diferite, putem învăța aceeași lecție prin experiențe diferite, putem descoperi același adevăr după ani de căutări sau într-o singură clipă de revelație.

Uneori alegem conștient, alteori alegem din frică, din condiționări, din nevoia de apartenență sau din dorința de a evita suferința. Sunt momente în care, refuzând să alegem, lăsăm împrejurările să decidă în locul nostru.

Libertatea nu constă doar în posibilitatea de a alege, ci și în nivelul de conștiință de la care facem alegerea.

Dincolo de ceea ce știm că știm

De-a lungul vieții am avut experiențe care mi-au pus sub semnul întrebării limitele a ceea ce considerăm posibil.

Nu știu dacă există vieți anterioare. Nu știu dacă trăim existențe paralele sau dacă, în anumite condiții, putem accesa informații care nu par să provină din experiența noastră conștientă.

Știu însă ce am trăit…

Există o diferență între a nu putea explica o experiență și a considera că experiența nu a existat.

Psihologia și neuroștiința ne arată cât de complexă este memoria, cât de multe procese se desfășoară în afara conștiinței și cât de diferit putem percepe realitatea. Explicațiile disponibile nu epuizează întotdeauna întrebările pe care ni le ridică propriile trăiri.

Și la modul sincer,  eu cred că putem rămâne curioși fără să transformăm fiecare necunoscut într-o certitudine.

Memoria, sincronicitatea și misterul recunoașterii

Carl Gustav Jung a introdus conceptul de sincronicitate pentru a descrie coincidențele semnificative care par legate prin sens, nu printr-o relație cauzală demonstrabilă. Există întâlniri care ne schimbă viața, cărți care ajung la noi exact când avem nevoie de ele, cuvinte pe care le auzim pentru prima dată și care ne provoacă reacții pe care nu le putem anticipa.

Uneori citim o carte, alteori avem senzația că acea carte ne citește pe noi. Uneori trăim viața, alteori simțim că viața ne conduce spre ceva ce încă nu înțelegem.

Nu toate coincidențele sunt mesaje, nu orice emoție intensă este o revelație și nu orice senzație de familiaritate dovedește existența unei memorii din altă viață, dar există experiențe care devin semnificative prin ceea ce trezesc în noi.

Reîntâlnirea mea cu MAKTUB a deschis o asemenea experiență.

Cea mai lungă călătorie a omului

Se spune că cea mai lungă călătorie a omului este una de aproximativ 40 de centimetri: distanța de la minte la inimă. O călătorie care durează uneori o viață întreagă. Poate, dacă acceptăm această posibilitate spirituală, chiar vieți la rând.

Mintea caută explicații, clasifică, compară, anticipează și încearcă să controleze. Inima, în sensul ei simbolic, ne vorbește despre trăire, iubire, conexiune, autenticitate și capacitatea de a fi prezenți.

Nu cred că trebuie să renunțăm la minte pentru a ne asculta inima, nici la inimă pentru a simți mai puțin. Dimpotrivă. Cred că adevărata maturizare presupune integrarea lor. O minte care poate discerne fără să anuleze ceea ce simțim și o inimă care poate simți fără să transforme fiecare emoție într-un adevăr absolut.

Poate că tocmai aceasta este una dintre marile provocări ale devenirii umane: să reunim ceea ce am învățat să separăm – rațiunea și intuiția, cunoașterea și experiența, libertatea și responsabilitatea.

Omul care gândește și omul care simte, pentru că putem acumula o cantitate impresionantă de informații despre viață fără să învățăm să o trăim, putem ști totul despre iubire fără să ne dăm voie să iubim. putem înțelege mecanismele fricii și totuși să continuăm să alegem din frică, putem vorbi despre autenticitate în timp ce ne construim existența în jurul așteptărilor celorlalți.

Cunoașterea nu este același lucru cu transformarea, iar revelația devine transformatoare prin acțiune.

MAKTUB – Destinația este devenirea

Dacă privesc în urmă, înțeleg că multe dintre experiențele care mi-au schimbat viața nu au avut nicio logică în momentul în care le-am trăit. Uneori explicația a apărut mult mai târziu. Obișnuiesc să spun că intuiția nu are logică, dar are sens 🙂

Nu pentru că aș putea demonstra că fiecare întâmplare a fost planificată, ci pentru că astăzi pot vedea legături pe care atunci nu aveam capacitatea să le înțeleg.

Poate că destinul nu este o succesiune de evenimente prestabilite, poate că este un potențial, o direcție, o chemare a sufletului care-și amintește și Scopul și Măreția, care știe până unde și ne lasă posibilitatea de alege cum și cât, iar liberul-arbitru este felul în care răspundem acestei chemări.

Putem amâna, putem ocoli, putem alege drumuri care ne îndepărtează de noi înșine, putem confunda siguranța cu împlinirea, confortul cu fericirea și adaptarea cu autenticitatea. În accesași măsura în care ne putem rătăci,  putem și să devenim conștienți, să începem să recunoaștem ce ne aparține și ce am preluat de la ceilalți, să facem alegeri care nu mai izvorăsc din frică, ci dintr-o relație tot mai profundă cu noi înșine, să ne asumăm viața nu ca pe o povară pe care trebuie să o ducem, ci ca pe o experiență la care participăm.

MAKTUB, așa cum îl înțeleg eu astăzi, nu este o invitație la resemnare, ci o invitație la participare conștientă. Nu înseamnă să stai și să aștepți să se împlinească ceea ce îți este destinat, ci să trăiești, să alegi, să descoperi, să greșești, să înveți, să iubești și să devii.

Și poate că, trăind și integrând experiențele, descoperim că destinația nu a fost niciodată în afara noastră, că noi suntem și călătorul și drumul în același timp.

Întoarcerea acasă

În toți acești ani în care am lucrat cu oamenii, am înțeles cât de profundă este nevoia noastră de a fi văzuți, auziți și ascultați.

Nu doar priviți, ci văzuți, nu doar lăsați să vorbim, ci auziți, nu doar ascultați pentru a primi un răspuns, un sfat sau o interpretare, ci ascultați cu adevărat.

Omul nu are nevoie ca cineva să-i explice cine este, ci de un spațiu în care să se poată întâlni cu sine. Un spațiu în care să nu fie grăbit să se schimbe, să se vindece, să înțeleagă sau să devină altcineva.

Transformarea începe tocmai atunci când încetăm să ne mai luptăm cu ceea ce suntem, poate că drumul spre noi înșine nu este unul al acumulării, ci al reamintirii. Nu al devenirii unei alte persoane, ci al descoperirii a ceea ce a fost mereu acolo, dincolo de frici, condiționări, roluri și identități construite pentru a supraviețui.

Poate că adevărata destinație este această întoarcere acasă. Nu într-un loc, nu într-un timp, ci în noi înșine.

Acum aproape douăzeci de ani, un cuvânt necunoscut mi-a străbătut corpul ca un fior, l-am purtat cu mine fără să știu de ce.

Astăzi, când a revenit, nu mi-a adus un răspuns definitiv despre destin, vieți anterioare sau misterele existenței, ci  o întrebare care le cuprinde pe toate.

Dacă destinația este scrisă, dar drumul ne aparține, oare destinul nu este, în cele din urmă, întâlnirea cu ceea ce suntem cu adevărat?

Poate că nu venim aici pentru a deveni altcineva, ci pentru a ne aminti cine suntem.

MAKTUB…

____________________

imagine generata cu AI