În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea- dăruire este o iubire pură, necontaminată de aşteptare şi nevoi egocentrice. În acelaşi limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui. (O altă modalitate este înţelepciunea).

Iubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea- dăruire începe cu tine. În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fǎră a pune condiţii, fǎră a se negocia, fǎră a cere ceva în schimb. Prin comparaţie, iubirea-reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conţine mesajul “Mă bucur să-ţi ofer asta. Nu aştept nimic în schimb”. Dominanta ei este emisivǎ (ea pleacă din mine, direct, fǎră ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin. Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbaţi! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau au citit şi n-au înţeles nimic (variantă puţin probabilă – am o părere foarte bună despre inteligenţa cititorilor mei).

Iubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ţi cer să înfloreşti pentru mine. Nici nu mă retrag din viaţa, ta dacă nu înfloreşti sau dacă înfloreşti când sunt eu plecat în vacanţă şi de tine are grijă, temporar, altcineva. Indiferent de ritmul creşterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când şi tu te retragi. Dacă ai vorbi şi mi-ai cere să plec, pentru că doreşti să fii îngrijită de altcineva, de asemenea m-aş retrage, întrucât nu vreau sa am grijă de tine împotriva voinţei tale.

Cum ştiu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu, OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLŢI!

În opinia mea, evoluţia este criteriul iubirii: Când te iubesc, tu evoluezi. Hrănită cu iubirea mea, tu creşti, te dezvolţi pe diferitele niveluri ale fiinţei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate, de la inferior la superior.

Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă eşti bebeluş). Eu îţi ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu şi creşti. Eu nu-ţi cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire.

Şi pentru că veni vorba de bani: tu ai intrat la facultate, pe locurile cu taxă, iar eu, părintele, îţi ofer cei 400 € necesari. Nu pun nici o condiţie, îmi face plăcere să te ajut. Nu-ţi cer să iei note bune, nu te oblig să vii să mă vezi săptămânal. Mă bucur să te văd mergând la facultatea pe care ţi-ai dorit-o aşa de mult şi asta e tot.

Sunt soţul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ţi împărtăşeşte pasiunea pentru teatru, cu care poţi discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă şi nu pot sta 2-3 ore ţintuit în fotoliu. Aşa că mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi cu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum eşti mai relaxată.

Iubirea-dăruire are ca efect evoluţia celei pe care o iubeşti. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuţi, o stimulezi, o sprijini să devină o fiinţă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gândeşti şi acţionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasă, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înţeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită.

Într-un registru mai ezoteric, o ajuţi să manifeste principiul pe care îl conţine şi să integreze principiul polar opus, adică O AJUŢI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.

Acesta este cel mai minunat dar pe care i-l poţi face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuţi să-şi ridice nivelul de conştiinţă, să o impulsionezi să vibreze pe frecvenţe mai înalte.

Această iubire este mult mai mult decât atracţia pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ţi le inspiră cineva în compania căruia te simţi bine. Este preocupare activă şi efort pentru a-i sprijini creşterea spirituală, este intenţie tradusă în fapt, este dorinţa de a vedea o altă fiinţă devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este şi ea intricată cu o nevoie personală (ca şi iubirea- răspuns), cu diferenţa că această nevoie este foarte pură. Eu, cel care iubesc, în evoluţia mea, am nevoie să fac experienţa dăruirii. Am nevoia să trăiesc experienţa de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoaşterea mea, fără să cer ceva în schimb. Am experimentat iubirea-răspuns, care este un fel de iubire-deficit, o iubire activată de lipsă, de gol, de frustrare. Ştiu cum este să fiu iubit şi să iubesc la schimb. Încă nu ştiu cum e să iubesc fǎră să aştept nimic în schimb. Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer şi mie şansa de a trǎi o experienţă cu totul nouă, anume dăruirea fǎră condiţii. Acest “fǎră condiţii” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubeşte tot ceea ce este viu.

Iubirea spirituală este un fel de a spune “Vreau să fii fericită”, dar nu în înţelesul obişnuit, psihologic, ci în cel spiritual: “Vreau să cunoşti fericirea supremă, vreau să-L cunoşti pe Dumnezeu, vreau să-ţi revelezi Sinele”. Îmi doresc asta pentru tine şi te ajut dacă şi tu îţi doreşti asta. Dacă ai alte dorinţe, care nu au în vedere fericirea spirituală, nu le sprijin, însă le respect. Nu mă opun dacă pleci, nu te controlez, nu te manipulez. Te primesc cu bucurie dacă te întorci (vezi parabola fiului risipitor).

Ceea ce mă determină să mă comport aşa este valoarea pe care o atribui spirirtului tău, atenţia pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorinţa ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ţi ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului şi nici minţii.

În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-şi spun “Te iubesc” ajung să-şi spună “Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar “Te urăsc”, atonci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la “Eşti cel mai important pentru mine” se trece la “Altcineva este mai important” sau “Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziţii? Frustrarea! Eu aştept ceva de la tine, iar tu nu-mi dai. Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecţiune şi aşteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fǎră aşteptări, euforică, pură, minunată. Este ca şi cum ai fi Soarele, care te iubeşte chiar dacă tu nu-1 placi, ca şi cum ai fi Pământul, care te susţine deşi ţi se pare că e rigid sau ca şi cum ai fi un pom fructifer, care îţi dă fructe chiar dacă tu îl găseşti bătrân sau insuficient de frumos.

Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bolmojelile unui tip care nu mai face faţă caniculei şi a început să vorbească în dodii. Doar ai şi tu pulsiuni, ai tot felul de dorinţe şi nevoi, prin ce miracol să le suporţi şi, mai mult decât atât, să participi la împlinirea nevoilor altuia?

Dacă nu ai trăit experienţa unei astfel de iubiri (şi nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ţi explic mecanismul, E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ţi rămâne decât să te branşezi la ea.

Ce spuneam? Simplu de tot, în teorie. Cert este că, dacă ai identificat această sursă infinită, fenomenală, înăuntrul tău, ai făcut un pas uriaş în direcţia libertăţii tale. Imaginează-ţi: cum ai putea depinde de cineva, cum ai mai putea aştepta să te iubească cineva din afara ta (o persoană), când te simţi deja iubit de cineva dinăuntrul tău? (deşi “dinăuntru” e un fel foarte aproximativ de a vorbi).

“Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiţionată se transformă în “Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple şi se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc şi chiar îţi sunt recunoscător dacă te laşi iubitǎ, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundaţii interioare).

Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac şi mie un serviciu, am grijă de mine. E ca şi cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apă, însă după ce am umplut toate sticlele şi bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau şi vecinilor de pe stradă şi mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb?

Evident, sunt mai multe variabile aici: debitul, calitatea apei, nevoia celor din jur de acest tip de apă (poate preferă altui), eventuala blocare a robinetului. Ai prins, însă, ideea. Iubirea pe care tu o simţi şi o manifeşti nu este creată de tine. Ea vine dintr-un loc misterios din interiorul tău, iar tu îi permiţi să treacă prin tine. Asta e toată contribuţia ta, te informez, în cazul în care te încearcă dulcea ispită a orgoliului.

Ideea narcisică şi stupidă că ai fi un individ excepţional, un ales sau altă bazaconie de genul acesta.

În termeni mai religioşi, iubirea aceasta vine de la Dumnezeu, trece prin oameni şi ajunge la alte fiinţe (oameni sau alte vietăţi), ajutându-le astfel să crească. Prin urmare, Universul se dezvoltă graţie iubirii lui Dumnezeu care curge în ei. Se pare că Universul se dezvoltă inclusiv în plan fizic (vezi deplasarea spre roşu). Cât va dura această curgere (şi expansiunea corelată cu ea) urmează să vedem (sunt optimist, cred în continuitatea conştiinţei).

Iubirea pentru o fiinţă particulară (un copil, un părinte, un bunic, un partener de cuplu) poate fi sublimată în iubire-dăruire, atunci când înţelegi că ea este o manifestare a Sinelui (vezi transfigurarea). Pe această bază aproape oricine poate fi iubit necondiţionat, deşi nu oricine este suficient de transparent şi pur pentru a lăsa să se vadă strălucirea divină dinăuntrul lui.

Pe de altă parte, iubirea pentru o persoană te ajută să percepi ceea ce este sublim în ea în acelaşi fel în care, la cineva pe care îl deteşti, vezi în primul rând aspectele întunecate, defectele şi vulnerabilităţile. Din acest punct de vedere, iubirea este precum o lumină care revelează ceea ce era ascuns, latent, potenţial în celălalt. Fără acest tip de iubire este ca şi cum ai fi orb. Poţi să stai sau să treci în fiecare zi, ani la rând, pe lângă o comoară. Pentru că eşti orb nu o vei vedea.

În acest punct îmi aduc aminte de un prieten, care m-a pus în dificultate acum mai bine de 10 ani, întrebându-mă dacă îl va recunoaşte pe Iisus, în cazul în care l-ar întâlni în metrou. Prietene, dacă nu eşti orb, îl vei vedea!

Cred că a evolua din punct de vedere spiritual înseamnă a deveni mai disponibil şi mai apt în a sesiza nucleul spiritual din celălalt, a respecta şi a asista această sămânţă divină în procesul de creştere. Deoarece puterile noastre sunt limitate, putem iubi un număr limitat de oameni. Mă refer aici la sentimente profunde şi stabile sau, ca să revin la exemplul cu floarea, la răbdarea pe care trebuie să o dovedeşti până când ea va înflori, în sfârşit.

Cineva care trece pe la tine şi îi pune puţină apă practică iubirea-dăruire, într-adevăr, pentru că nu-i cere nimic în schimb, însă nu o practică până la capăt. Experienţa lui nu este completă! Astăzi oferă apă unei flori, mâine alteia. Gratuit, desigur. E frumos, dar nu e suficient. El nu se întreabă sau poate nu-i pasă ce se întâmplă azi cu floarea pe care a udat-o ieri. Am explicat în altă carte că iubirea presupune angajament. Fără angajament iubirea nu este decât investiţie (în sens psihanalitic). Când iubeşti pe cineva cu adevărat, îl iubeşti pentru totdeauna, chiar şi atunci când el/ea lipseşte sau pleacă pentru o vreme din viaţa ta. Spun “pentru o vreme” pentru că sunt convins că iubirea dintre doi oameni îi face să se apropie, chiar dacă stau în colţuri opuse ale lumii. Prin excelenţă, iubirea pune în contact şi unificǎ. Nu te poţi opune decât temporar forţei ei şi nici nu este o chestie prea deşteaptă să încerci.

Este şi uşor să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, din clipa în care ai sesizat în el sau în ea Sinele. Sinele este ceva de o frumuseţe irezistibilă, de care este imposibil să nu fii atras şi pe care să o uiţi. În el sau în ea este ceva ce-ţi aminteşte de Dumnezeu, adică te leagă de o realitate sublimǎ.

Relaţiile de cuplu în care nu există această percepţie, mai devreme sau mai târziu, se încheie (ele pot continua în plan exterior, social). Este ca şi cum cei doi şi-ar epuiza, încet-încet, rezervoarele, până când nu mai rămâne nimic. De ce? Pentru că nu au fost conectaţi la Sursă, de unde şi-ar fi putut reînnoi rezervoarele de apă. Goliţi definitiv, vor pleca în căutarea altor persoane, de la care să se alimenteze. Această nouă relaţie va avea, inevitabil, acelaşi final, dacă nu descoperă izvorul divin din ei înşişi. Învârtirea în acest cerc vicios poate fi îndelungată. Când spun “îndelungată” am în vedere nu câteva zeci de ani, ci câteva zeci de vieţi (cazul meu, conform arhivelor cosmice).

Conectarea la Sursă face lucrurile simple. Nu mai există pericol. Poţi să iubeşti fǎră întrerupere, inclusiv mai mulţi oameni. Este ca şi cum te-ai fi conectat la o centrală electrică. Nu mai ai nevoie de lumânări. Ai energie electrică din belşug şi poţi ţine lumina aprinsă şi ziua, dacă ai chef. Această “centrală electrică” este ceea ce eu numesc Sursa, Sinele, Dumnezeu, Centrul Spiritual, Absoiutul Divin. Nu mi se pare că ar fi ceva mai important în această viaţă decât a o căuta şi a te branşa conştient la ea, astfel încât să vibrezi la unison. Ba nu, ar fi ceva şi mai important, Să permiţi să se exprime prin tine, să fii un canal de manifestare pentru Ea.

Adică, dacă eşti muzician, să o laşi să cânte prin tine. Dacă eşti scriitor, să o laşi să scrie prin tine. Dacă eşti brutar, să o laşi să facă pâine prin tine. Dacă eşti medic, să o laşi să vindece prin tine. Şi dacă eşti o persoană care iubeşte, să o laşi să iubească prin tine.

Iubirea care nu vine de sus (de dincoio de Sahasrara Chakra, pentru iniţiaţi) nu poate dura. Ea încetează la un moment dat tot aşa cum un automobil care a consumat benzina încetează a se mişca.

Banii, succesul social, prestigiul profesional, faima, puterea de influenţă (inclusiv puterile paranormale) – nimic din toate astea nu aduce fericirea. Am văzut de câteva ori pe unul din cei mai bogaţi oameni din Europa de Est. Nu mi s-a părut deloc un om fericit (nu e exclus să mă fi înşelat, din cauza invidiei). Tot ce am enumerat, la care adaug senzaţiile plăcute de orice tip, nu reprezintă decât versiuni ale lui Dumnezeu.

Dorinţele tale se pot extinde atât de mult încât, la un moment dat, să nu mai fii mulţumit cu versiuni şi să vrei “tabloul originar”, adică să vrei să-l întâlneşti chiar pe Dumnezeu.

Această întâlnire a fost experimentată, în toate timpurile, ca o stare de iubire şi fericire copleşitoare. Din solidaritate de breaslă, voi cita din experienţa unui terapeut:

“M-am simţit înconjurat din toate părţile, la propriu, de fericire. Nu o pot descrie. În cuvinte omeneşti, cel mai aproape este starea de înălţare pe care o ai uneori când asculţi muzică de calitate sau încântarea pe care o resimţi când priveşti munţii, marea sau alte frumuseţi ale naturii. Pune alături aceste stări, amplifică-le de o mie de ori şi vei avea o imagine extrem de îndepărtată a ceea ce am simţit.”

Această iubire este peste tot şi, în primul rând, înăuntrul tău. Ea este mereu proaspătă, clară, blândă, creatoare, frumoasă. După ce o simţi îţi vine să o împărtăşeşti cu cineva. Pe acest cineva nici măcar nu trebuie să-l cauţi. Va veni singur către tine (mai bine zis, singuri, întrucât, cel mai adesea, sunt mai mulţi). Nici măcar nu trebuie să ieşi din casă. Vine şi bate la uşa ta. Poate eşti o fire mai năstruşnică şi nu-i răspunzi imediat. O să insiste. De ce face asta?

Pentru că aproape moare de sete. Vrea să bea de la aceeaşi Sursă. Nu mai rezistă mult, are nevoie de ajutor, urgent.

Aceasta este aspiraţia spirituală intensǎ. Cine spune “Mai întâi sǎ câştig 1000 € pe lună, să am o maşină bună şi o casă frumoasă, după aceea mă voi ocupa şi de Dumnezeu” nu ştie nimic despre Dumnezeu. În plus, când va înţelege care-i treaba cu Dumnezeu s-ar putea să fie prea târziu.

Cât de mari crezi că sunt şansele de a-L găsi pe Dumnezeu atunci când eşti bătrân, bolnav, neputincios şi continui să crezi că Ion Iliescu este preşedintele României? Dumnezeu trebuie căutat atunci când eşti tânăr, viguros, când simţurile îţi sunt treze şi mintea limpede. Şi nu mă refer la Dumnezeul ideologiilor religioase, lipsit de flexibilitate (nu suportă relaţiile sexuale premaritale) şi de umor (îi pedepseşte pe cei care nu-1 iau în serios şi mai ales dacă au altă orientare religioasă).

Mă refer la Dumnezeu care este ca un parfum încântător, răspândit peste tot. Pentru a-L simţi nu ai nevoie decât de un nas desfundat, deci de un organ de percepţie curat, pur, ca al unui copil. “Cine nu va fi asemenea unui copil…” – îţi aminteşti?

Mă refer la Dumnezeu care este ca un copac din care tu eşti o frunză. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, de asta îţi aminteşti?

Mă refer la Dumnezeu care este în mâinile tale atunci când le întinzi pentru a dărui, a mângâia, a ajuta. Mă refer la Dumnezeu care face în fiecare zi Soarele sa strălucească, aerul să circule şi pământul să fie stabil, astfel încât să poţi merge pe el. Şi peste toate acestea, te trezeşte în fiecare dimineaţă, oferindu-ţi o nouă şansa de a-L descoperi.

Acesta e Dumnezeul la care mă refer şi despre care multă vreme nu am avut nici o idee, ocupat fiind cu reprezentările social autorizate. Acest Dumnezeu este în mod natural Frumuseţe, Iubire, Armonie, Conştienţă şi, cu siguranţă, mult mai mult, doar că mintea mea proastă nu-şi poate reprezenta.

El nu poate fi cunoscut în sensul obişnuit al termenului, adică nu poate sta ca obiect pentru un subiect gânditor. Dar poate fi cunoscut prin ceva ce numesc fuziune sau identificare, acestea fiind singurele sensuri în care fuziunea şi identificarea mi se par procese sănătoase. Orice alt tip de fuziune este insuficientă şi, pe termen lung, periculoasă, deoarece o fiinţă, oricât de elevată, nu poate răspunde nevoii profunde de unitate existentă în noi toţi.

Când te identifici nu cu o fiinţă individuală, ci chiar cu Sinele (adică, în calitate de Eu, eşti conectat ia Sine), este simplu şi natural să iubeşti fǎră să ceri nimic în schimb. Nici măcar nu se poate spune că tu iubeşti, mai degrabă că iubirea trece prin tine, iar tu te miri de ceea ce se poate întâmpla.

Sinele este iubire şi a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea de care eşti capabil în acest moment. Spectrul iubirii este imens. Avansezi experimentând gradat diferite forme de iubire. Iubeşti ciocolata, păpuşile, ursuleţul, părinţii, matematica, literatura, un bărbat, o femeie, o colectivitate. Alţii iubesc ardent alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, sexualitatea necontrolată, buzunarele altor oameni. Tot iubire este, doar că orientată anapoda.

Cu timpul avansezi în experienţa iubirii. Trebuie să fii de acord cu mine, o singură viaţă este cu totul insuficientǎ. E nevoie de multe vieţi, deoarece formele de iubire sunt multe. De la un moment dat începi să fii pe aceeaşi lungime de undă cu Sinele, adică experimentezi iubirea ca pe o radiaţie a inimii în toate direcţiile. Aceasta este iubirea despre care m-am trudit să scriu în această carte. Iubirea nonposesivă şi exuberantă.

__________________

Adrian Nuță – Despre iubirea nonposesivă și exuberantă (fragment).