Negarea emoțiilor și revolta corpului

Negarea emoțiilor și revolta corpului

În această carte este vorba despre problema consecințelor pe care le are asupra trupului negarea emoțiilor noastre reale și puternice. Această negare ne este cerută și de morala, și de religie. Pe baza experienței mele psihoterapeutice, a propriei experiențe și a foarte multor alți indivizi, am ajuns la concluzia că oamenii maltratați în copilărie pot încerca sa respecte cea de-a cincea poruncă, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și mulți ani să traistei pe pământ”, numai printr-o refulare masivă și prin disocierea emoțiilor lor reale. Aceștia nu-și pot respecta și iubi părinții pentru că încă se tem inconștient de ei. Chiar și când își doresc acest lucru, nu pot dezvolta o relație relaxata și bazată pe încredere. Ceea ce se poate constata în mod obișnuit este mai curând o legătură patogenă, care consta din teama și sentimentul obligației; ea nu poate fi numită însă dragoste adevărată, ci o aparență, o fațadă. La aceasta se adaugă faptul că oamenii care au fost maltratați în copilărie speră, adesea toată viața, să primească în sfârșit iubirea pe care n-au cunoscut-o niciodată.

Aceste așteptări ale lor le întăresc legătura cu părintii, care în religie este numită iubire și prețuită ca virtute. Din păcate, acest lucru se întâmplă în majoritatea terapiilor pentru că în acestea domnește morala tradițională. Totuși, prețul pentru aceasta morală este plătit de trup. Când un om crede că simte ceea ce ar trebui să simtă și încearcă permanent să nu simtă ceea ce îi este interzis să simtă, atunci sau se îmbolnăvește, sau, dacă își Iasă copiii să plătească pentru asta folosindu-i ca suprafață de proiecție pentru emoțiile lor nemărturisite, nu se îmbolnăvește. Ma refer aici la descoperirea legitimității psihobiologice care a fost ascunsă mult, foarte mult timp de cerințele religioase și morale.

***

De multe ori, trupul reacționează îmbolnăvindu-se la maltratarea pe termen lung a funcțiilor sale de întreținere a vieții. Între acestea se număra devotamentul față de istoria personală reală. Prin urmare, este vorba în aceasta carte mai ales despre conflictul dintre ceea ce simțim și ceea ce știm, pentru că este înregistrat în trupul nostru, și ceea ce dorim să simțim pentru a corespunde normelor morale pe care ni le-am interiorizat de foarte devreme. Se dovedește că, printre altele, chiar și o anumită normă general recunoscută, și anume cea de-a cincea porunca, ne împiedică adesea să ne admitem adevăratele sentimente și sa plătim acest compromis cu îmbolnăvirea fizica. Cartea de fata aduce multe exemple pentru aceasta ipoteză, exemple în care nu se povestește întreaga biografie, ci, înainte de toate, se concentrează asupra problemei relației cu părinții care au maltratat odinioară.

Experiența m-a învățat ca propriul trup este sursa tuturor informațiilor esențiale pentru viață, care mi-au deschis calea spre mai multa autonomie și conștiință de sine. Abia când mi-am admis emoțiile atât de mult timp închise în acesta ai am putut sa le simt, m-am eliberat din ce în ce mai mult de trecutul meu. Adevăratele sentimente nu se obțin cu forța. Ele se afla acolo și au permanent o cauză, chiar dacă aceasta ne rămâne foarte adesea ascunsă. Nu pot să ma silesc să îmi iubesc părintii sau chiar numai să-i respect, atunci când trupul meu îmi refuză acest lucru din motive care lui îi sunt bine cunoscute. Dacă însă vreau să respect cea de-a cincea poruncă, intru într-o stare de stres ca de fiecare dată când îmi cer ceva imposibil de realizat. De acest stres am suferit aproape toată viața. Am încercat să-mi imaginez sentimentele bune și să le ignor pe cele rele pentru a rămâne în concordanță cu morala, cu sistemul de valori pe care l-am acceptat. De fapt, pentru a fi iubită ca fiică. Dar nu mi-a ieșit socoteala: a trebuit, în cele din urmă, sa înțeleg faptul că nu pot obține iubire cu forța când ea nu există. Pe de alta parte, a trebuit să recunosc faptul că sentimentul de iubire intervine spontan, de exemplu la copiii sau prietenii mei, atunci când nu mă forțez și nu încerc să respect cerințele morale. Intervine numai atunci când mă simt liberă și rămân deschisă pentru toate sentimentele mele, chiar și cele negative.

Recunoașterea faptului că nu îmi pot manipula sentimentele, că nu pot și nu vreau să ma înșel nici pe mine, nici pe alții, mi-a adus o mare ușurare și eliberare. Abia atunci m-a surprins cât de multi oameni aproape că se distrug când încearcă, așa cum am făcut și eu mai înainte, să respecte cea de-a cincea poruncă, fără să observe ce preț plătesc pentru aceasta trupul lor sau copiii lor. Câtă vreme copiii se lasă folosiți pentru acest lucru, ar putea trai și o suta de ani și n-ar recunoaște adevarul și s-ar îmbolnăvi din cauza autoamăgirii.

O mama care ar admite că din cauza experiențelor ei nefericite din copilărie nu își poate iubi propriul copil, deși se străduiește din răsputeri s-o facă, trebuie să se aștepte la acuzația de imoralitate dacă exprimă acest adevăr. Dar eu sunt de părere că fie și numai recunoașterea adevăratelor ei sentimente, independent de cerințele moralei, i-ar înlesni ei înseși și copilului ei să se ajute sincer și să rupă lanțul autoamăgirii.

Când vine pe lume un copil, acesta are nevoie de la părinți de dragoste, adică de dăruire, atenție, protecție, prietenie, grija și disponibilitate de comunicare. Dotat cu aceste daruri pentru viață, trupul păstrează o amintire frumoasă, iar mai târziu adultul va putea transmite mai departe aceeași dragoste și copiilor săi. Dar dacă toate acestea lipsesc, în copilul de altădată rămâne pentru toată viata dorul de satisfacere a primelor sale nevoi vitale. Acest dor va fi transmis ulterior în viața asupra altor oameni. Pe de altă parte, cu cât copilul a primit mai putina dragoste, cu cât neaga mai mult acest lucru sub pretextul educației și cu cât a fost mai maltratat, cu atât adultul ține mai mult la părintii săi sau la înlocuitorii acestora, de la care așteaptă tot ceea ce părintii nu i-au acordat într-un moment hotărâtor. Aceasta este reacția normala a trupului. EI știe ce îi lipsește, el nu poate uita privațiunile, este acolo un gol ce așteaptă să fie umplut.

Totuși, cu cât înaintează în vârstă, cu atât este mai dificil să obțină de la alții dragostea părintească de care a fost lipsit odinioară. Dar la așteptări nu renunță odată cu maturizarea, chiar dimpotrivă. Acestea vor fi doar transmise asupra altora, în principal asupra propriilor copii și nepoți. Afară numai dacă devenim conștienți de aceste mecanisme și încercăm, prin suprimarea refulării și a negării, să recunoaștem cât mai exact posibil realitatea copilăriei noastre. Așa ne creăm în noi înșine omul care ne poate satisface nevoile ce așteaptă să fie îndeplinite de la nașterea noastră sau chiar de mai devreme. Atunci putem sa ne acordăm singuri considerația, respectul, înțelegerea emoțiilor, protecția necesară, iubirea necondiționată, pe care părintii ni le-au refuzat.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, avem nevoie de experiența dragostei pentru copilul care am fost, altfel nu știm în ce constă aceasta. Dacă dorim să învățam acest lucru în cadrul terapiei, avem nevoie de oameni care pot să ne accepte așa cum suntem, care pot să ne ofere protecție, respect, simpatie și asistența, care ne pot ajuta să înțelegem cum am ajuns să fim așa cum suntem. Această experiența fundamentală este indispensabilă pentru că vrem să preluam rolul părintelui pentru copilul din noi înșine, maltratat mai demult. Un educator care are o anumita intenție în ceea ce ne privește nu poate să ne mijlocească această experiență, la fel de putin un psihanalist care a învățat că trebuie să rămână neutru față de traumele copilăriei și să interpreteze relatările persoanei subiect al psihanalizei drept fantezii. Dar nu, noi avem nevoie exact de contrariul acestui model, și anume de un însoțitor părtinitor, care să poată împărtăși cu noi oroarea și indignarea când ne dezvăluim pas cu pas și lui, și noua emoțiile despre cât a suferit micul copil și prin ce a trebuit să treacă, singur-singurel, în vreme ce sufletul și trupul lui se luptau pentru viața ce i-a fost în pericol permanent ani la rând. Avem nevoie de un astfel de însoțitor, pe care eu îl numesc Martor Conștient, care sa sprijine de acum înainte copilul din noi, asta înseamnă să îi înțeleagă limbajul trupului și să îi accepte nevoile, în loc sa îI ignore ca până acum, în același fel în care au făcut-o cândva părinții.

Ceea ce descriu aici este întru totul adevarat. Într-o bună asistență, părtinitoare, și nu neutră, se poate găsi adevarul. În acest proces pot dispărea simptomele, subiectul se poate elibera de depresii și poate dobândi bucuria de a trăi, poate ieși din starea de epuizare și poate obține o creștere a energiei, de îndată ce aceasta nu mai e necesară pentru refularea propriului adevăr. Oboseala caracteristică depresiilor intervine de fiecare dată când ne reprimam emoțiile puternice, când bagatelizăm amintirile trupului și nu vrem să le acordăm atenție.

De ce sunt atât de rare aceste evoluții pozitive? Din ce motiv cei mai multi oameni, inclusiv specialiștii, se încred mai degrabă în puterea medicamentelor decât în comportamentul trupului? Acesta știe foarte bine ce ne lipsește, de ce avem nevoie, ce am suportat cu greu, la ce am reacționat alergic. Dar multi oameni cauta mai degrabă ajutorul în medicamente, droguri sau alcool, lucru prin care li se închide și mai mult calea spre adevăr. De ce? Pentru că este dureroasă recunoașterea adevărului? Acest lucru e de necontestat. Dar aceste dureri sunt trecătoare și pot fi suportate printr-o bună asistență. Problema o vad însa în lipsa acestei asistențe, pentru că aproape toți reprezentanții profesiilor ce pot fi de ajutor par să fie, din pricina moralei noastre, serios împiedicați să-i ajute pe copiii maltratați odinioară să recunoască în prezent urmările traumelor suferite de timpuriu. Ei se afla sub puterea celei de-a cincea porunci care ne prescrie să ne cinstim părintii, „ca sa ne fie bine și să trăim ani mulți”.

Este evident că aceasta poruncă împiedică vindecarea completa de traumele de demult. Nu e de mirare că acest lucru nu a fost niciodată până acum dezbătut în public. Raza de acțiune și puterea acestei porunci sunt nemăsurate, pentru că este asociată cu relația naturală a copilului mic cu părintii săi. Chiar marii filozofi și scriitori n-au îndrăznit niciodată să atace această poruncă. În ciuda criticii aspre a moralei creștine făcute de Nietzsche, familia lui a fost menajată de această critică pentru că în fiecare adult cândva maltratat doarme teama copilului mic de pedeapsa părinților, dacă s-ar revolta împotriva comportamentului lor. Totuși, doarme numai atât timp cât îi rămâne inconștientă. Odată conștientizată, aceasta se rezolva în timp.

Morala celei de-a cincea porunci, asociată cu așteptările copilului de odinioară, duce la același rezultat: majoritatea consilierilor
oferă din nou celor care caută ajutor regulile educației cu care aceștia au crescut deja. Multi consilieri sunt legați de propriii părinti
prin nenumăratele fibre ale vechilor lor așteptări, numesc asta iubire și încearcă să ofere și altora drept rezolvare acest tip de iubire. Ei predica iertarea drept cale spre tămăduire și nu par să știe că aceasta cale este o capcana în care și ei au căzut. Iertarea nu a produs încă niciodată vindecarea (vezi Miller, 1990/2003).

Este semnificativ faptul că, de mai multe veacuri, trăim cu o poruncă pe care nimeni nu a pus-o la îndoială doar pentru că aceasta
sprijină faptul fiziologic al relației copilului maltratat cu părintii săi. Noi toți ne purtam ca și cum am fi copii încă și nu am avea voie să ne îndoim de poruncile părinților noștri. Totuși, ca adulți conștienți ne putem aroga dreptul de a formula propriile întrebări, chiar și atunci când știm cât de mult acestea i-au șocat cândva pe părintii noștri.

Moise, care a impus în numele Domnului cele zece porunci poporului său, era el însuși (chiar dacă de nevoie, dar acesta e adevarul)
un copil părăsit. Ca majoritatea copiilor părăsiți, spera ca într-o zi să atragă dragostea părinților lui prin înțelegere și venerație. Părinții
l-au părăsit pentru a-I proteja de persecuții. Totuși, sugarul în coșulețul de salcie nu putea înțelege acest lucru. Poate că Moise adult ar fi spus: „Părintii mei m-au părăsit ca să mă protejeze. Nu pot sa le-o iau În nume de rău, trebuie să le fiu recunoscător, ei mi-au salvat viața.” Copilul însă trebuie să fi simțit astfel: „De ce m-au alungat părintii mei, de ce m-au expus pericolului de a mă îneca? Nu mă iubesc părintii mei?”.  Îndoiala și frica de moarte, sentimente autentice păstrate în trupul copilului mic, au trăit mai departe în Moise și ele l-au influențat atunci când a dăruit decalogul poporului său. Cea de-a cincea poruncă poate fi considerată, superficial privind, drept o asigurare de viață a oamenilor în vârstă, care era necesară pe atunci, dar nu și astăzi, în această formă. Totuși, privind mai  îndeaproape, aceasta conține o amenințare sau chiar un șantaj care este valabil până în prezent: Dacă vrei să trăiești mult, trebuie să îți cinstești părintii chiar și atunci când nu o merita, altfel vei muri de timpuriu.

Cei mai multi oameni nu se abat de la această poruncă, deși este derutantă și înspăimântătoare. Cred că este timpul să luăm în serios traumele copilăriei și urmările acestora, și să ne eliberam de această poruncă. Asta nu înseamna că trebuie să le plătim bătrânilor noștri părinti cu aceeași moneda faptele lor crude, ci înseamnă că trebuie să îi privim așa cum au fost, așa cum s-au purtat cu noi când eram copii, pentru a ne elibera propriii copii și pe noi înșine de acest model. Trebuie să ne rupem de părintii interiorizați, care își continua în noi opera distrugătoare, numai așa putem să ne acceptam viața și să învățam să ne respectam. Nu putem învăța acest lucru de la Moise pentru că el prin cea de-a cincea poruncă fost nesincer față de mesajele trupului sau. Nici nu putea altfel, pentru că acestea erau inconștiente. Dar tocmai de aceea porunca respectivă nu ar fi trebuit să aibă asupra noastră o putere coercitivă.

În toate cărțile mele am încercat în diverse moduri și prin diferite relaționări să arat cum experiențele pedagogiei „negre” din copilărie ne limitează mai târziu vitalitatea și ne influențează considerabil în mod negativ sau chiar ne ucide sentimentul a ceea ce suntem de fapt, a ceea ce simțim și a ceea ce avem nevoie. Pedagogia „neagra” a crescut oameni adaptați, care nu puteau avea încredere decât în masca lor, pentru că aceștia au trăit în copilărie în permanență teama de pedeapsă. „Te educ spre binele tău”, spune cel mai înalt principiu, „și chiar când te bat sau te cert, asta este numai în avantajul tău.”

***

Acest tip de „educație” prin forță îl numesc maltratare, deoarece copilului nu îi vor fi refuzate numai drepturile sale la demnitate și respect pentru propria individualitate, ci va fi instituit și un tip de regim totalitar în care îi este absolut imposibil să perceapă înjosirile, umilințele și disprețul, cu atât mai putin să se apere de ele. Aceste modele de educație vor fi practicate în continuare de adult cu partenerii și cu propriii copii, la slujba și în politică, întotdeauna acolo unde teama copilului care odinioară s-a simțit în nesiguranță va fi respinsă printr-o poziție exterioara de forță. Astfel au apărut dictatorii și cei care îi disprețuiesc pe oameni; ei sunt cei cărora nu li s-a acordat niciodată atenție când erau copii, iar mai târziu au încercat să obțină respect cu de-a sila, acumulând o putere imensă.

***

Tradiția sacrificării copiilor este adânc ancorată În cele mai multe culturi și religii, și din acest motiv este acceptată și tolerată de la sine și în cultura noastră apuseană. Nu ne mai sacrificăm fiii și fiicele ca Avraam pe Isaac pe altarul Domnului, dar le dăm sarcină încă de la naștere, iar mai târziu prin toată educația, să ne iubească, să ne cinstească, să ne respecte, să reușească performante pentru noi, să ne satisfacă ambițiile, pe scurt, să ne dea tot ceea ce ne-au refuzat părintii noștri. Numim aceasta buna-cuviință și morală. Copilul are rareori de ales. În aceasta situație, se va sili toată viața să le ofere părinților săi ceva de care el nu dispune și nici nu cunoaște, pentru că niciodată n-a trăit așa ceva lângă ei: dragostea adevărată, necondiționată, care nu acoperă doar o necesitate. Totuși, va face eforturi pentru asta deoarece există credința că avem nevoie de părinti și că adulți și se așteaptă întotdeauna, în ciuda tuturor deziluziilor, la ceva bun din partea lor.

Acest efort poate deveni o fatalitate pentru adult, dacă nu se eliberează. Acesta lasă în urmă aparența, constrângerea, fațada și autoamăgirea.

Cea mai puternică dorință a multor părinti, aceea de a fi iubiți și respectați de copiii lor, își găsește legitimitatea, după cum se spune, în cea de-a cincea poruncă. Într-o emisiune TV pe această temă, pe care am văzut-o întâmplator, toți preoții invitați, de diferite religii, au afirmat că părintii trebuie respectați indiferent de ceea ce au făcut. Așa se cultivă poziția copilului dependent și credincioșii nu știu că pot foarte bine abandona această postură când devin adulți. În lumina a ceea ce cunoaștem azi, cea de-a cincea porunca include în sine o contradicție. Morala ne poate prescrie ce trebuie să facem și ce n-avem voie să facem, dar nu și ce trebuie să simțim. Pentru că nu putem să ne provocăm sentimente adevărate, nici nu putem să le ucidem, putem doar să le disociem, să ne mințim și să ne inducem în eroare trupul. Dar, precum am spus, creierul nostru a păstrat emoțiile noastre, acestea sunt revocabile, pot fi experimentate și, în cel mai fericit caz, transformate fără risc în sentimente conștiente, ale căror sens și cauze le putem recunoaște dacă ne găsim un Martor Conștient.

Ciudata idee că trebuie sa-I iubesc pe Dumnezeu pentru că el să nu mă pedepsească pentru că ÎI resping și ÎI dezamăgesc, ci să ma recompenseze cu dragostea lui atotiertatoare este tot o expresie a dependenței noastre și a nevoii noastre din copilărie, ca și acceptarea faptului că Dumnezeu ar fi, ca și părinții noștri, înfometat de dragostea noastră. Dar asta nu este fundamental o reprezentare cu totul și cu totul grotească? O ființă superioara, căreia i se atribuie sentimente artificiale pentru că sunt dictate de morală, amintește puternic de nevoia părinților noștri cândva frustrați și ne-autonomi. Pot numi Dumnezeu o astfel de ființă numai aceia care nu și-au pus încă problema propriilor părinți și a propriei independente.
______________________________________
Alice Miller – Revolta trupului (fragmente). Editura Nemira, 2006.

Administrator

Leave a comment

Vă rugăm să introduceți un comentariu.
Te rog scrieți numele.
Vă rugam sa introduceți adresa dumneavoastră de email.
Te rog introdu o adresă de email validă.