Copilul mic are nevoie de iubirea și grija necondiționată a mamei, atât pe plan fiziologic, cât și pe plan psihic. După vârsta de șase ani, copilul începe să aibă nevoie de iubirea tatălui, de autoritatea sa și de călăuzirea sa. Mama are rolul de a-i oferi siguranța în viață, tatăl are rolul de a-I călăuzi, învățându-l să se descurce cu problemele ce Ie va avea de înfruntat în cadrul societății în care s-a născut. În cazul ideal, iubirea mamei nu încearcă să-l oprească pe copil să crească, nu încearcă să-i ofere recompense pentru neajutorare. Mama trebuie să aibă încredere în viață, să nu fie hiper-anxioasă, să nu-I contamineze pe copil cu anxietatea sa. Dorința ca, până la urma, copilul să devina independent și să se separe de ea, trebuie să facă parte din viața ei. Iubirea tatălui trebuie să fie condusă de principii și pretenții; dar trebuie să fie răbdătoare și tolerantă, și nu amenințătoare și autoritară. Tatăl trebuie să-i dea copilului în creștere un sentiment tot mai puternic al competenței proprii și să-i permită să devină, până la urma, propria sa autoritate, eliberând-se de cea a tatălui.

În cele din urmă, persoana matură ajunge să fie propria sa mamă și propriul său tata. Are, parcă, o conștiință maternă și una paternă. Conștiința maternă spune: ,,Nu există nici o fapta rea, nici o crima care să te priveze de iubirea mea, care să rnă facă să nu-ți doresc să trăiești și să fii fericit.” Conștiința paternă spune: ,,Ai procedat greșit și nu poți să nu accepți consecințele greșelii tale și, mai ales, trebuie să îți schimbi purtarea daca vrei să-mi placi.” Persoana matură a devenit independentă de mama și tata, ca personaje exterioare și și le-a construit interior. Totuși, spre deosebire de conceptul de super-ego al lui Freud, și le-a construit nu încorporându-și mama și tatăI, ci construind o conștiință maternă pe propria sa capacitate de iubire și o conștiință paternă pe rațiunea și judecata sa. Mai mult, persoana matură iubește atât eu conștiința maternă, cât și cu cea paternă, în ciuda faptului că ele par să se contrazică. Dacă ar rămâne numai cu conștiință sa paternă, ar deveni aspru și inuman. Dacă ar rămâne numai cu conștiință sa maternă, ar risca să-și piardă judecata și să împiedice propria sa dezvoltare și pe cea a altora. Aceasta dezvoltare de la atașamentul centrat pe mama la atașamentul centrat pe tată, mergând până la sinteza lor finală, constituie fundamentul sănătății mintale și al atingerii maturității. Eșecul acestei dezvoltări constituie cauza fundamentală a nevrozei. Deși dezvoltarea deplină a acestei serii de idei depășește cadrul cărții de față, câteva scurte remarci pot servi la clarificarea afirmației de mai sus.

Una din cauzele evoluției neurotice poate consta din faptul că un băiat are o mamă iubitoare, dar prea indulgenta sau prea dominatoare și un tata slab sau lipsit de interes pentru copil. În acest caz, el rămâne fixat pe un atașament matern timpuriu și devine o persoană dependentă de mama, se simte neajutorat, are trăsăturile tipice pentru o persoană receptivă, adică îi sunt proprii dorința de a primi, de a fi protejat, de a fi îngrijit și îi lipsesc trăsăturile paterne: disciplina, independența, puterea de a fi stăpânul propriei vieți. EI va caută, poate, ,,marne” în toți cei din jur, uneori în femei, alteori în bărbații aflați în poziții de autoritate și putere. Dacă, pe de alta parte. mama este rece, reținută și dominatoare, el poate fie să-și transfere nevoia de protecție maternă asupra tatălui și, ulterior, asupra altor figuri paterne – caz în care rezultatul este similar cu cel de mai sus – fie să se dezvolte ca o persoană unilateral orientată spre tată, complet dăruită principiilor legii, ordinii și autorității și incapabilă să se aștepte sau să primească să fie iubită necondiționat. Aceasta dezvoltare este și mai accentuată dacă tatăl este autoritar și totodată puternic atașat fiului. Ceea ce caracterizează toate evoluțiile acestea neurotice este faptul că un principiu, cel patern sau cel matern, nu reușește să se dezvolte sau faptul că – și acesta este cazul unor evoluții neurotice foarte grave – rolurile mamei și tatălui devin confuze, transferând-se asupra unor oameni din exterior sau amestecându-se între ele. 0 examinare mai atentă poate arata că anumite tipuri de nevroze, precum nevroza obsesională, se dezvoltă mai mult pe baza unui atașament unilateral față de tată, în timp ce altele, precum isteria, alcoolismul, incapacitatea de a te afirma, de a te descurca realist in viață sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă.

______________________

Erich Fromm – Arta de a iubi (fragment)