Ajutați-vă copiii să înțeleagă la ce le folosește educația, facilitați-le învățarea prin joc, învățați-i să se bucure, stimulați-le curiozitatea, apreciați-le munca, inclusiv, sau poate mai ales atunci, când rezultatele sunt sub așteptări.

Nu le fixați obiective străine lor, nu le puneți în cârcă visurile voastre, s-au născut pentru visurile lor.

Și dacă încă nu ați înțeles, niciunul dintre noi nu avem în „fișa postului” rolul de:

• a face fericit pe cineva
• a face mândru pe cineva
• a împlini visurile/dorințele altora, cu prețul renunțării la ale noastre

Cine nu știe să fie fericit prin el însuși nu știe ce este fericirea, deci nu o recunoaște când o primește din afară.

Dacă vreți să vă mândriți cu ceva, jucați-vă rolul de părinte la nivel de performanță și astfel vă veți bucura de propriile realizări.

Încurajați-i să-și urmeze drumul, să-și găsească vocația, să-și împlinească visurile. Nu-i limitați cu fricile voastre, nu le frângeți aripile. Dezvoltați-le capacitatea de a se adapta vieții, abilitatea de a găsi soluții, nu le blocați intuiția, imaginația și creativitatea. Ce vor face când nu veți mai putea gândi în locul lor?

Știu că mulți dintre voi le creați toate condițiile să învețe, le „oferiți totul”. Amintiți-vă că în „tot” intră și zestrea genetică, ați fost elevi de nota zece? 

Poate este de reținut și faptul că performanța școlară este mult mai afectată de neimplicarea emoțională a părinților decât de lipsurile materiale.