Am participat, la un moment dat, la un eveniment de consultanță managerială, la Londra, care a atras un grup de vreo 60 de persoane din lumea afacerilor și din administrație. După inevitabilul mic dejun cu cafea și croasante, am fost conduși într-o cameră alăturată și rugați să luăm loc. Scaunele fuseseră așezate în cerc, astfel încât toată lumea să fie cu fața spre centrul camerei. Am stat acolo în liniște, vreo 5 minute, devenind cu toții din ce în ce mai iritați și nedumeriți de ceea ce urma să se întâmple.

Într-un final, unul câte unul – dar mereu după câteva minute de liniște – organizatorii s-au ridicat de pe scaun și au spus ceva de genul „Eu cred în… [una-alta]“. Faptul, pur și simplu, a reușit să genereze și mai multă nervozitate în cadrul grupului, mai ales pentru doi domni mai în vârstă, care nu prea își găseau locul în adunare, îmbrăcați la patru ace, și care veniseră acolo, în mod evident, ca să
tragă chiulul de la unul dintre ministerele aflate imediat după colț, pe Whitehall. Era clar că începuseră să se întrebe în ce naiba se băgaseră, când s-ar fi putut face mult mai utili servind interesele țării…

Încet, încet, unul sau doi dintre spectatori au început să participe cu declarații oarecum ezitante despre lucrurile în care credeau ei. Apoi, cineva s-a ridicat și a spus: „Eu cred că toți ne întrebăm ce naiba se întâmplă aici“. Adunarea a izbucnit în hohote de râs. Din acel moment, atmosfera s-a schimbat cu totul. Gheața fusese spartă. Deodată, ne-am transformat pe loc dintr-un grup de străini într-un grup de frați și, desigur, surori.

Râsul, și, în special, râsul împărtășit, pare să aibă o capacitate extraordinară de a crea sentimentul de legătură. Nu este vorba doar de eliberarea tensiunii. Beneficiem de același efect și dacă mergem la teatru să vedem o comedie. După o oră și ceva în care ai râs cu lacrimi, ieși cu o senzație de exaltare. Ești relaxat, împăcat cu lumea, de-a dreptul jovial. Fără o clipă de ezitare, te întorci spre o persoană complet necunoscută și începi o conversație vioaie. În acele câteva minute de discuție, probabil ai oferit voluntar câteva frânturi de detalii despre persoana ta – ceva ce nu te-ai fi gândit să faci cu o oră și ceva înainte, când așteptai să înceapă spectacolul.
Vei deveni chiar și mai generos faţă de străini. Când Mark van Vugt și colegii săi de la Universitatea din Kent au rugat subiecții să împartă o anumită sumă de bani primită cu un partener, aceștia au fost mult mai generoși cu un prieten decât cu cineva pe care încă nu-l cunoscuseră. Dar, dacă vedeau o comedie și râdeau împreună, erau la fel de generoși cu străinii ca și cu prietenii. Într-un mod cu totul misterios, râsul transformă străinii în prieteni.

De fapt, se pare că nu e nici un mister. Râsul – și mă refer acum la râsul în hohote, din tot sufletul, nu la chicotelile politicoase care răsunau în saloanele în care se bea ceai ale lui T.S. Eliot – este foarte eficient în eliberarea de endorfine, probabil pentru că efortul fizic de a râde este important pentru mușchi. Am demonstrat aceasta folosind pragul durerii ca probă pentru eliberarea de endorfine. Am testat pragul de durere al subiecților înainte și după ce s-au uitat, în grupuri mici, fie la un film documentar plictisitor, fie la o comedie. Din moment ce endorfinele fac parte din sistemul de control al durerii, pragul de durere ar trebui să fie mult mai ridicat după râs, dacă acesta provoacă eliberarea endorfinelor în creier. Și așa a și fost: cei care au râs mult după ce s-au uitat la comedie aveau un prag mult mai ridicat, pe când cei care s-au uitat la filmul plictisitor nu au înregistrat nici o schimbare.

Am bănuiala că râsul este o trăsătură foarte veche. Este un comportament pe care îl avem în comun cu cimpanzeii, deși, așa cum a observat psihologul Robert Provine, forma este ușor diferită. La cimpanzei, este vorba de o formă simplă de hah-uh-hah-uh-hah, de alternare a aerului inspirat și expirat, pe când la oameni se manifestă printr-o serie mai energică de expirări repetate, fără a inspira
aer: ha-ha-ha-ha. Există și alte două diferențe. Noi râdem social, pe când cimpanzeii râd, de obicei, singuri – ei râd înaintea sau în timpul unei situații sociale, în special în timp ce se joacă, dar niciodată împreună și în același timp. Cealaltă diferență este că noi folosim limbajul (sub forma glumelor) pentru a declanșa râsul. Cât de plictisitoare sunt conversațiile care nu sunt condimentate cu bancuri?

Ultima diferență a apărut evident ulterior, după evoluția limbajului. Dar prima – natura socială a râsului – este, cu siguranță, mult mai veche, poate chiar a evoluat acum un milion de ani la Homo erectus, strămoșul primilor oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Era, cel mai probabil, o formă de cor, se cânta împreună, fără cuvinte. Funcția râsului era, cred, de a genera aceeași creștere a nivelului de endorfine ca procesul de îngrijire reciprocă. Bănuiesc că acest soi de râs social a evoluat pornind de la acel râs mai convențional al cimpanzeilor, pentru a suplimenta îngrijitul ca mecanism de formare a legăturilor afective, odată ce acești strămoși ai noștri au atins limita superioară a timpului pe care își permiteau să și-l petreacă pentru acest tip de relaționare socială.

Cu toate acestea, râsul nu este singura cale de a stârni valurile de endorfine.
____________________________
Robin Dunbar – De câți prieteni ai nevoie (fragment)