Misterul de a fi

Misterul de a fi

Sunt câteva mistere profunde în fata cărora omul va rămâne veşnic întrebător.

Primul mister mi se pare a fi acela că suntem, că Universul există.

Al doilea ar fi acela că Universul funcţionează, că este ordonat în forme prin care îşi manifestă exis­tenta, părând a fi efectul unei raţiuni, al unei gândiri, al unei Conştiinţe.

Conştiinţa – capacitatea de a raţiona, de a deter­mina ordinea lumii, geneza Universului după legi care au făcut posibilă apariţia vieţii, inclusiv a omului – devine astfel axis mundi, axul esenţial şi primordial al Universului.

Pentru ca lumea să fie, constatăm că a fost nevoie de o forţă capabilă de întreaga Creaţie, de o intenţie, o voinţă şi, în primul rând, de un sentiment exprimat prin iubirea pentru tot ce s-a făcut.

Sentimentului de iubire, de agapeimplicată la nivel de Creaţie, i se acordă un cu totul alt sens decât acela al atracţiei fizice. Este bunăvoinţa, generozitatea, acceptarea, compasiunea, învăluirea întregii creaţii în căldura inimii, conştiinţa că suntem cu toţii fraţi, fii ai aceleiaşi Surse, fragmente de lumină desprinse din Marea Fiinţă de Lumină. Este, în acceptarea dată de Iisus, garanţia armoniei, a păcii, a conexiunii necesare cu tot ce există.

Gândul este deci informaţieeste cuvânteste logoseste ştiinţăPrimul verb a fost: Fiat! Să fie! Sa fie lumină, să fie munţi, să fie ape, să fie omul!

De ce este conştiinţa, respectiv gândirea, cel mai încifrat mister din Univers? Să ne imaginăm că, aşa cum ne spune astrofizica, la început nu a fost nimic, nu era spaţiu, nu era timp, nu era lumină, nu era materie. Şi deodată, după cum ne spune Eminescu, inspirat de Imnul Cosmogonic din Rig-Veda, apare un punct, mai mic decât un vârf de ac, ne spun astrofizicienii, mai mic decât „boaba spumei”, ne spune poetul. El, punctul acela de mişcare, devine „stăpânul fără margini peste marginile lumii”. De unde apare acest „punct”, ştiinţa nu poate spune. Este Marea Taină a lumii, cel mai de nepătruns mister. Când încă „umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface”, când peste negrele genuni domnea tăcerea ne-ntreruptă, apare cuvântul ziditor, „Fiat lux”. Şi s-a făcut lumină! Iar Lumina a devenit materie. Şi acest prim gând, aflat la origini, la începu­turile lumii, era expresia unei Conştiinţe. Şi Conştiinţa era ceea ce numim Dumnezeu. Iată de unde vine forţa creatoare a Cuvântului şi de ce natura sa este sacră. Pentru că este Divinitatea însăşi. Cu adevărat avem sentimentul că Universul a evoluat prin crearea tuturor condiţiilor necesare spre a face posibilă apari­ţia omului. Ştiinţa însăşi susţine ideea prin formularea principiului antropic (Brandon Carter, 1974). Ţinând seama doar de ceea ce ştim astăzi, s-ar părea că numai omului i-a fost dată acea raţiune care îi permite să intre în dialog cu Sursa lui divină. Am putea spune că, prin apariţia omului, Creatorul n-a mai fost singur. A dat din Lumina sa o scânteie fiinţei numite Om, pentru ca prin puterea minţii sale să devină co-creator de Univers. A fost cel mai mare dar care ni se putea face.

Am demonstrat, sper, suficient în lucrarea În căutarea sensului pierdut (Ed. Eikon, 2008) că în fiecare clipă din existenţa noastră, când emitem un gând, implicit, fără să vrem, noi creăm, facem sau desfacem ceva, dăm un impuls ordinii din Univers sau, dimpotrivă, dezor­dinii, haosului, în funcţie de ceea ce gândim. Iată de unde vine marea noastră responsabilitate, mai întâi fată de noi înşine, apoi faţă de semenii noştri, faţă de natură, fată de planetă, faţă de Univers şi Dumnezeu.

Revenind la începuturi, pe când nu era nimic, când nu existau nici „viaţă”, nici „voinţă” ca manifes­tare a unui gând, „când nu s-ascundea nimica deşi tot era ascuns”, în momentul Zero al Universului n-a fost Big Bangul, ci o Inteligenţă conştientă de sine care, o sutime de secundă mai târziu, a declanşat explozia prin care a început totul. Momentul Zero este al mitologiei, abia după aceea a venit Universul, în vidul iniţial – rece şi întunecat – se aude primul cuvânt, expresie a unei raţiuni ale cărei origini sunt dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. Şi vidul „ascultător” începe să se ordoneze, să ia forme, să dea înţelesuri existentei…

_______________________________________
Dumitru Constantin Dulcan – Mintea de dincolo , Editura EIKON, Cluj, 2015

Administrator

Leave a comment

Vă rugăm să introduceți un comentariu.
Te rog scrieți numele.
Vă rugam sa introduceți adresa dumneavoastră de email.
Te rog introdu o adresă de email validă.